Saint-Exupéry despre dragoste si posesie

           ,,Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai cruntă suferinţă. Căci, în ciuda părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietăţii, care este contrariul dragostei. Căci iubindu-l pe Domnul, voi colinda drumurile ca să-L duc şi celorlalţi oameni. Şi nu-l voi reduce la robie. Şi voi fi hrănit din ceea ce dăruieşte altora. Pe cel care iubeşte cu adevărat îl recunosc după faptul că nu poate fi lezat. Pe cel care moare pentru imperiu, imperiul nu-l poate jigni. Se poate vorbi de nerecunoştinţa unuia sau altuia, dar cine ar putea vorbi de nerecunoştinţa imperiului? Imperiul e clădit din ceea ce îi dăruieşti, şi după ce aritmetică sordidă i-ai putea pretinde un omagiu? Cel care şi-a dăruit viaţa templuluişi s-a contopit cu el, acela iubea cu adevărat, dar cum s-ar putea simţi jignit de către templu?           Dragostea adevărată începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb. Iar dacă exerciţiul rugăciunii este atât de important pentru a-i învăţa pe oameni dragostea de oameni, e în primul rând fiindcă nu aşteaptă răspuns.

            Dragostea noastră e clădită pe ură, căci voi vă opriţi la femeia sau bărbatul din care vă faceţi o provizie şi urâţi, asemenea câinilor ce se învârt în jurul hranei, pe oricine trage cu ochiul la ospăţul vostru. Numiţi dragoste acest egoism al ospăţului. De-abia v-a fost acordată dragostea, şi voi, întocmai ca în falsele voastre prietenii, transformaţi acest dar liber în servitute şi robie şi, din clipa în care sunteţi iubiţi începeţi să vă simţiţi lezaţi. Şi vă impuneţi, pentru a aservi mai bine, spectacolul suferinţei voastre. Şi, desigur, suferiţi. Dar tocmai această suferinţă îmi displace. Cum aş putea, oare, s-o admir?

            Desigur, când eram tânăr, mă învârteam ca nebun, pe terasa mea, din cauza vreunei sclave fugite, în care-mi citeam vindecarea. Aş fi ridicat armate ca s-o recuceresc. Şi, pentru a o avea, aş fi aruncat provizii la picioarele ei, dar Dumnezeu mi-e martor că nu am confundat niciodată înţelesul lucrurilor şi nu am numit dragoste, chiar dacă îmi punea viaţa în joc, această căutare a prăzii.

            Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamăgită, iat dragostea adevărată prin aceea că nu poate fi lezată.

            Dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o pe aceea, căci te degradează...” ascultă-i cu îngăduinţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci cine are puterea de a te leza?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o, căci toate îngrijirile tale sunt inutile...” ascultă-i cu indulgenţă, dar nu-ţi schimba comportarea căci ai ales o dată. Iar dacă ceea ce primeşti poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dai?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Aici ai datorii, aici nu ai. Aici darurile tale sunt recunoscute. Aici sunt batjocorite.”, astupă-ţi urechile în faţa aritmeticii.

            Tuturor le vei răspunde: ,, A mă iubi înseamnă, înainte de toate, a colabora cu mine”.

            Aidoma templului unde numai prietenul intră, dar acela infinit."

Camera mea Sambô

Azi noapte m-am dus din nou ACOLO. De data asta, cineva pătrunsese în spaţiul meu privat. O femeie. Făcea duş. Am primit asta cu o vădită contrarietate. M-a liniştit, pe moment, iesind din dus si zicând că era pe plecate. Am hotărât să schimb yala. La plecare, i-am dat papucii, la propriu, nişte vechituri rămase pe un raft, în debara. Rămânând singură, m-a cuprins, ca o briză caldă, sentimentul cunoscut déjà: o linişte şi o împăcare pe care fiinţa mea le aştepta, le presimţea. Am pătruns fericită în micul meu univers primordial, spaţiul meu privat dintru începuturi. Am rămas acolo un timp, timpul meu privilegiat, un timp dăruit mie spre împăcare şi acceptare. Mircea Eliade a vorbit despre Sambo a lui, astfel: ,, Caci în Sambo simteam ca nu mai traiesc asa cum traisem pâna atunci; traiam altfel, într-o continua, inexprimabila fericire. Nu stiu de unde izvora beatitudinea asta fara nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur ca acolo ma astepta Dumnezeu, si ma lua în brate îndata ce-i calcam pragul. N-am mai simtit, apoi, nicaieri si niciodata, o asemenea fericire, în nici o biserica, în nici un muzeu; nicaieri si niciodata."

SHIVA- SHAKTI

Iubitul meu mă descoperă pe mine însămi mie şi mă face să mă minunez de frumuseţea mea interioară, pe care o descopăr cu uimire de la o zi la alta, cu tot mai multă încântare. Pentru că el este minunat si fermecător, eu caut sa manifest femeia perfectă din mine şi să ma dăruiesc lui cu toata fiinţa mea transfigurata. E esenţa TANTREI, aceasta împletire de energii ale iubirii care ne smulg din realitatea unei existenţe banale. Suntem cuplul perfect armonios şi iubitor. Suntem SHIVA –SHAKTI.

Camera Sambô

,,— Va rog sa nu ma întrerupeti, le spuse. Acum, ca Anisie a devenit personaj literar, va pot revela si eu secretele copilariei mele. Am sa va spun povestea camerei Sambo... Aveam vreo cinci, sase ani, începu el cu un glas înabusit, si ma aflam cu familia la Movila. Locuiam într-un fel de vila-hotel, care avea doua etaje si vreo cincisprezece, douazeci de camere. în sala de mese, eram vecinii unui grup de tineri foarte misteriosi. Mi se pareau misteriosi pentru ca, desi vorbeau româneste, nu întelegeam prea bine ce vorbeau. Din când în când unul dintre ei rostea un cuvânt straniu, fara sens pentru mine, si atunci toti începeau sa exclame, sa se agite, sa ridice glasurile. Eu eram fascinat de misterele lor. si într-o zi, întorcând brusc capul catre masa lor, într-un moment când discutia ajunsese neobisnuit de animata, am auzit pe unul dintre ei, pe cel care mi se parea cel mai batrân pentru ca avea mustati, l-am vazut ridicând bratul catre tavan, parca ar fi indicat o directie, si l-am auzit rostind cu un glas solemn: Sambdl Toti au amutit deodata si si-au plecat ochii în farfurie. Apoi au repetat, pe rând: Sambdl Sambdl... în acea clipa am simtit un fior necunoscut pâna atunci: simteam ca patrunsesem într-un mare si cutremurator secret. Toate misterele barbatilor de la masa alaturata erau concentrate în aceste doua silabe: Samba, si printr-o împrejurare providentiala, întorsesem capul exact în momentul în care omul cu mustati aratase directia în care se afla aceasta taina, Samba. Se afla deasupra noastra, undeva deasupra noastra, la etajul doi... si, evident, chiar în dupa-amiaza aceea am plecat s-o descopar. Noi, copiii, dormeam într-o camera separata, cu doica, alaturi de cea a parintilor. M-am prefacut ca dorm, si când am simtit ca doica atipise, am iesit, am alergat cât am putut de repede pe culoar, si am urcat la etajul doi. Am simtit ca mi se bate inima de cum am ajuns acolo, la etajul doi. Nu stiam încotro sa ma îndrept, dar simteam cum mi se bate inima din ce în ce mai tare. Am închis ochii, de frica, si am început sa calc încet pe covor, îndreptându-ma catre fundul culoarului. Nu stiu cât am mers, dar m-am trezit în fata unei usi, si în acea clipa am simtit ca acolo era Sambo. M-am întrebat mai târziu cum de am avut curajul sa pun mâna pe clanta si sa intru. Tremuram tot, si daca as fi auzit în acea clipa un zgomot mai puternic sau un tipat de om, probabil ca as fi lesinat. Totusi, am pus mâna pe clanta si am intrat... O vad si acum. Storurile erau lasate, si în camera era o penumbra misterioasa, o racoare de o cu totul alta natura decât racoarea celorlalte camere în care patrunsesem pâna atunci. Nu stiu de ce, mi se parea ca totul pluteste acolo într-o lumina verde; poate unde perdelele erau verzi. Caci, altminteri, camera era plina de fel de fel de mobile, si lazi, si cosuri cu hârtii si jurnale vechi. Dar mie mi se parea ca e verde. si atunci, în clipa aceea, am înteles ce este Sambo. Am înteles ca exista aici, pe pamânt, lânga noi, la îndemâna noastra si totusi invizibil celorlalti, inaccesibil celor neinitiati — exista un spatiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, daca ai avut norocul sa-l cunosti, nu-l mai poti uita, apoi, toata viata. Caci în Sambo simteam ca nu mai traiesc asa cum traisem pâna atunci; traiam altfel, într-o continua, inexprimabila fericire. Nu stiu de unde izvora beatitudinea asta fara nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur ca acolo ma astepta Dumnezeu, si ma lua în brate îndata ce-i calcam pragul. N-am mai simtit, apoi,
nicaieri si niciodata, o asemenea fericire, în nici o biserica, în nici un muzeu; nicaieri si niciodata.
.................................................................................
— Dar, în fond, ce era Samba? întreba Ileana. Ce-ar fi putut însemna cuvântul acesta, Samba?...

Stefan zâmbi.

— Nu înteleg nici eu, dar asta n-are mare importanta. Mai târziu, în liceu, m-am întrebat daca tinerii aceia nu discutau cumva literatura, si daca toate cuvintele acelea stranii, care ma înfiorasera pe mine, nu erau titluri de carti si nume de autori. Poate ca tânarul rostise cu emfaza: Salammbo si ridicase mâna în sus — si mie mi se paruse ca rostise Sambo si aratase spre etajul doi... Dar chiar daca ar fi fost asa, experienta misterului nu ramâne mai putin valabila, în fond, poate ca toate discutiile acelea literare n-aveau decât scopul acesta, ignorat, bineînteles, de catre cei care le purtau, scopul acesta de a-mi revela mie experienta misterului. Nu vreau sa intru, acum, în detalii... V-am spus povestea camerei Sambo ca sa întelegeti de ce nu pot sa va ofer nimic în aceasta camera secreta, de ce nu pot sa va dau nici macar o dulceata. Aici, în camera secreta, nu pot mânca...

— Daca am înteles bine, vorbi Biris, camera aceasta e o replica a camerei Sambo. încerci, acum, la maturitate, sa regasesti experienta aceea inefabila a copilariei... Un psihanalist ar spune ca e vorba de un complex de regresiune, de un infantilism...

— Nu, începu Stefan, nu cred ca ai dreptate. Camera aceasta secreta are alta poveste. E prea lunga ca sa v-o povestesc acum. De altfel, nici nu stiu daca as reusi s-o povestesc. Dar sunt sigur ca e vorba despre altceva. Mi-aduc aminte de un gând care m-a obsedat când eram foarte tânar: cum as face sa pot avea si o alta identitate? Adica, sa fiu si alt om decât acela care ma stiam, ca începeam sa devin, un om cu o anumita formatie intelectuala, conditionat de anumite complexe sociale si morale, cu anumite gusturi, anumite automatisme? Cum as face, îmi spuneam, sa pot trai si altfel decât simteam ca începeam a fi obligat sa traiesc, obligat nu numai de familie sau societate, ci chiar de mine însumi, de propriul meu trecut, de propria mea istorie, cum ar spune Biris. Ca sa va dau un exemplu, îmi placeau anumiti autori, si, deci, ma simteam obligat sa-mi placa întotdeauna, pentru ca ma convinsesem ca-mi plac si simteam ca m-as contrazice daca as declara într-o buna zi ca nu-mi mai plac; as fi avut, în acea zi, sentimentul ca ma contrazic, ca nu sunt consistent, ca nu am, cum se spune, suita în idei... Ei bine, în camera aceasta secreta sunt liber sa ma contrazic, liber sa cred ce-mi place, chiar daca acele credinte si opinii sunt efemere...

— Este, cum s-ar spune, o camera extraistorica si atemporala, facu Biris bine dispus, si începu sa râda."



Mircea Eliade, Noaptea de Sanziene



Mircea Eliade vorbeste despre un spatiu atemporal, ca loc de regasire a Eului. Daca omul Eliade a avut sau nu acesta perceptie extrasenzoriala, nu mai trebuie pus in discutie. Camera Sambo exista. Despre incursiunea Eului in spatiul magic al suspendarii in afara istoriei, voi vorbi in curand.

Suntem investiti cu atributele divinitatii

În fapt, nu există decât două atitudini în faţa inexorabilului: disperarea şi rugăciunea. Cioran şi David. ,,Homo sum: humani nil a me alienum puto."- să rostim alături de Terentius. Cine nu s-a confrunat cu stări de disperare, nu trăieşte pe pământ. Disperarea însă nu e o stare venită din cer. După căderea adamică, îngerii au vegheat mereu sufletele celor căzuţi şi le-au arătat calea. Disperarea se cuibăreşte în sufletele celor slabi şi se hrăneşte din egoismul lor. Esti disperat din egoism. Pentru că nu vezi nimic la orizont, nu găseşti calea de ieşire din impas, devii morbid, disperarea te blochează. Pentru cei disperaţi, orizontul se îngustează până la o totală reducţie. Disperatul nu mai vede decât soluţia nefiinţei.

Ca să accesezi nivelul spiritualităţii, ar trebui să sari dincolo de limitele impuse de minte. Să depăşeşti nivelul raţional. Nimic nu justifică o atare opţiune, când ţi s-a spus mereu, de la Descartes încoace, că raţiunea trebuie să fie ,,farul” fiinţei. Sunt adevăruri imuabile. Şi totuşi... Experienţele extrasenzoriale pe care le trăim cu toţii, mai mult sau mai puţin conştient şi despre care vorbesc cei care le-au experimentatat întreaga lor existenţă, ne ,,fac cu ochiul”, ne stârnesc cel puţin curiozitatea. Dar aceste experienţe nu pot fi înţelese raţional si atunci apare blocajul mental care nu ne lasă să ,,vedem” dincolo. Experienţa divinului nu e o stare pe care s-o înţelegi cu raţiunea. Mintea comună nu are ,,setări” pentru a percepe trăirile ce ţin de suflet. La suflet se ajunge când mintea discursivă se opreşte. Există la români expresia ,,a-ţi sta mintea în loc”- o expresie care exprimă o situaţie foarte reală, o atitudine a minţii de a se opri, atunci când se petrece un fapt ieşit din comun. E un stop al minţii discursive, un hiatus, o nişă prin care, dacă am putea intra, am ajunge la planul de non-minte. Despre acest plan supramental există, în scrierile înţelepţilor, o mulţime de date.

Percepţia în fiinţă a nivelului aperceptiv al spiritualului ţine de o libertate totală pe care aspirantul la cunoaştere o asumă şi o manifestă, dar şi de un anumit curaj de a plonja în necunoscut. Se vorbeşte chiar de o stare de eroism al căutătorului de spiritualitate, care îşi sacrifică statutul sigur si comod al trăitorului obişnuit şi porneşte să înfrunte necunoscutul.

Dar drumul către esenţa noastră divină este vegheat de îngeri. Iar căutătorului sincer, aceştia i se revelează şi îl asigură că e pe drumul cel bun. Ingerii sunt- cum altfel?- printre noi. Ei ştiu ceea ce noi am uitat demult: că suntem investiţi cu atributele divinităţii. Că ţine doar de liberul nostru arbitru să trăim în lumină sau să cădem în disperarea întunericului. Şi că doar dintr-o condamnabilă comoditate şi limitare, uneori dintr-un exacerbat egoism, nu vrem să admitem că existenţa e infinit mai vastă şi mai complicată decât logica şi raţiunea noastră, atât de umane şi limitate, ar putea îngădui.

Sunt femeie si nimic din ceea ce e femeiesc nu mi-e strain

"Sunt om si nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e strain. Tanjesc dupa intelepciune. Ma emotionez in fata cuvintelor turnate in forme perfecte. Invidiez geniul, coerenta, profunzimea spiritelor mari. Ard de admiratie in fata a tot ceea ce poarta semnul infinitului.
Si totusi, daca asupra mea ar pogori un miracol care mi-ar da dreptul sa-mi pun o singura dorinta, prin care sa cer sa fiu altcumva, altceva, mai ceva decat sunt, nu as avea destula tarie sa strig dupa o inmiita putere de munca. N-as avea curajul sa cer minunea eruditiei. Nici virtutea constructiilor artistice desavarsite. Nu m-as incumeta sa implor descuierea portilor catre lumile spiritului etern. Prea lunga mi s-ar parea calea pana la salvarea suletului nemuritor.....
Sunt friguroasa, dar imi place sa port vesminte subtiri. Sunt puternica, dar imi place sa fiu alintata. Sunt femeie, dar ma tratez, luandu-ma la tranta cu decizii barbatesti.....
Imi plac jeansii de firma pe care-i asez, tot mai multi, tot mai scumpi, pe umerasele din sifonier. Nu mi-e dor deloc de blugii cei rupti si cei ieftini pe care-i purtam in studentie. Dar imi e, da imi e dor de noaptea in care am dormit imbracata cu ei, pe malul unei mari a carei nemarginire concura, fara sorti de izbanda, cu dragostea mea. M-am naravit sa merg la coafor macar de doua, daca nu de trei ori pe saptamana. Sa-mi susure in ureche stilistul, cu glas catifelat, ca se poarta liniile ovale, alunecoase, sinuoase, dragastoase. Sa-mi imparta parul in suvite fine, sa mi-l rasfete, sa mi-l invete cu nuante de aur. Nu mi-e dor de anii ciufuliti si canepii in care-mi purtam parul prins intr-o coada de manz. Dar mi-e dor, da, imi e dor de increderea naravasa pe care o aveam in mine si-n el, de galopurile fericite catre bratele iubitului dintai, de mirosul sarat al brizei primite din goana, drept in inima.
M-am dedulcit si la cativa pantofi de firma, la cate-o geanta din piele tandra, la manusi moi. N-as prea mai vrea sa le schimb cu tenisii rupti, cu rucsacurile sarmane, si nici de frigul mainilor indesate-n buzunarele pline cu batiste de panza nu mi se face dor prea adesea. Dar ma gandesc mereu la anii in care imi era de ajuns sa imi iau o pereche de sireturi ca sa simt ca mi-am facut un cadou, de bucuria nauca de-a indesa in rucsac, langa cartea lui Paler, un mar, de bataile nebunesti ale inimii cand mainile noastre se intalneau, hotarate sa lupte impreuna impotriva iernii si a uitarii si a neiubirii.
Asez cu grija, an de an, pe rafturile dulapului, felii din viata mea. Imi asez cu duiosie obrazul pe fularul pufos, imi odihnesc obrazul pe gulerasul de blana, imi racoresc fruntea pe esarfa neagra de matase. Doar haine? O viata! Atingerea lor imi va destepta in mine, candva, parfumul schimbator al unei varste castigate. Pierdute. Totuna.
Am nevoie, urgent, de un stilist pentru viata. E musai sa vina cineva sa imi spuna, ca-n magazinele bune, ce se asorteaza cu ce. E toamna, mi-e frig, dar imbrac, indaratnic, vesminte subtiri. E tarziu, mi-e frica de nopti fara imbratisare, dar ma mandresc mai departe cu gandul frumos ca nu stiu sa iert, nu pot sa uit. Ma invart ametitor intr-un univers de contraste, dar n-am curajul sa opresc planeta, nu-ndraznesc sa vreau sa cobor.
Traim intr-o epoca in care a fost abolita condamnarea la uratenie. Frumusetea este o arma si trebuie sa invatam unde si cum o putem afla sau achizitiona, cum o putem utiliza cu maiestrie fara s-o uzam. N-are rost sa plecam ochii in pamant si sa mimam jocul indiferentei. In acest veac se poarta frumusetea si trebuie sa muncim, sa asudam, sa economisim, sa flamanzim, sa ne incordam, sa ne dam de trei mii de ori peste cap ca s-o dobandim. E nedrept, e ridicol, e dramatic, dar nu se poate altfel.
Daca deasupra mea ar pogori un miracol care mi-ar da dreptul sa-mi pun o singura dorinta prin care sa cer sa fiu altcumva, altceva, mai ceva decat sunt, as cere, cu nesimtita incapatanare, frumusetea. Sunt femeie si nimic din ceea ce eeste femeiesc nu mi-e strain."
Am citat din Alice Nastase, azi, 17 august 2011, ziua in care am descoperit-o si ca scriitoare si cand m-am umplut din nou, a cata oara, de bucuria de a fi femeie.

Iubiţi în fiinţa iubită esenţa sa divină, nu personalitatea sa efemeră- din nou despre transfigurare

,,Prin transcenderea iubirii fizice se ajunge la detaşarea faţă de trup, dar se rămâne în continuare dependent sufleteşte de celălalt. Şi dacă celălalt se închide sufleteşte faţă de noi, rămânem iarăşi singuri. Iată de ce trebuie făcut pasul următor. În momentul în care se ajunge la o comuniune sufletească (care este tot o unire între două fiinţe), chiar dacă nu mai eşti în relaţie cu trupul celuilalt, ci cu sufletul lui, totuşi, şi acest suflet al celuilalt trebuie depăşit. Trebuie "folosit", ca să spunem aşa, ca o poartă spre ceea ce este dincolo de el. La început ajungi să simţi sufletul celuilalt printr-o primă transfigurare, apoi tot printr-o transfigurare ajungi să treci dincolo de el şi să vezi ceea ce este mai presus, adică o manifestare esenţială, un aspect al Conştiinţei Cosmice, iubirea divină, o anumită zeitate pe care tu o adori, un ideal al tău, deci, oricum, o sferă mult mai înaltă. Dacă se ajunge la acest nivel apare decondiţionarea şi faţă de sufletul celuilalt, la fel ca şi faţă de corpul său fizic.

Şi, chiar dacă, de exemplu, la un moment dat celălalt pleacă, nu numai fizic, dar chiar şi sufleteşte de lângă tine, tu rămâi în legătură cu acea realitate mai înaltă la care ai avut acces prin intermediul sufletului său individual. Şi atunci aceasta este într-adevăr o cale a eliberării care nu înseamnă că cei doi devin indiferenţi unul faţă de celălalt, nu înseamnă că iubirea a dispărut, ci că abia a început. Adevărata iubire nu apare atunci când doi neputincioşi se sprijină unul pe celălalt. Căci nu poate fi vorba de iubire între un bărbat şi o femeie care, deoarece nu au depăşit nivelul iubirii fizice sau nu au depăşit planul sufletesc, prin ataşament, depind unul de celălalt. Dar dacă doi oameni independenţi şi puternici, care pot fi oricând liberi, rămân totuşi împreună, atunci înseamnă că ceea ce îi ţine apropiaţi nu mai este dependenţa, ci altceva, mult mai profund.

Numai în momentul când nu mai depinzi de celălalt poţi să-i oferi iubirea cu adevărat. În general, aplicând diversele forme de yoga şi, în special, Tantra, oamenii ajung să depăşească primul nivel, al contactului strict fizic, sexual, pentru că este relativ uşor de depăşit. Ei însă nu duc transfigurarea mai departe. Chiar înfrumuseţat, sufletul celuilalt, îl vezi într-un mod foarte personal şi ajungi să depinzi tot mai mult de el. Astfel, în momentul când femeia devine mai atrăgătoare, tu vezi în ea tot acel suflet individual de femeie şi nu mai mult şi te ataşezi şi mai mult de ea.

Iar atunci, se poate face un pas mai departe, şi dacă îţi doreşti o ascensiune spirituală fulgerătoare, el trebuie urgent făcut. Aşadar învăţaţi să iubiţi în fiinţa iubită esenţa sa divină, nu personalitatea sa efemeră. Şi aici tot transfigurarea vă va ajuta."

yogaesoteric.net

Shiva Pashupati

Atunci când Graţia lui Dumnezeu, care cere totul din partea omului pentru a-l elibera de toate legăturile şi ataşamentele, şi inima umană, îmbătată de iubire şi pătrunsă în profunzime de dulceaţa unei intimităţi mereu şi mereu reînnoite sunt intim fuzionate, cel care este iubit, adoratorul şi iubirea nu mai constituie decât una şi aceeaşi realitate divină.

yogaesoteric.net

Omul comun trece însă foarte greu prin poarta strâmtă a renunţării la ego. Desigur, aici se face referire la iubirea fără ataşamente, totală şi necondiţionată. Aici, trăirile negative induse de ego, precum gelozia, teama sau dependenţa nu mai au câmp de manifestare. Când un astfel de sentiment te cuprinde, realizezi în fiinţa ta condiţia de adorator al Divinului reflectat în celălalt. Atunci, te abandonezi total acestei adoraţii înălţătoare şi trăieşti plenar revelaţia androginului.

... Et puis j'ai tout pardonné de mon passé. Et mes cheveux etaient tressés dans les branches de jasmin et de chèvrefeuille. Et j'ai lavé mon visage dans l’onde. Et j'ai vu dans le miroir du lac comme je l'ai été: belle et vraie. Et quand j'ai demandé à mon cœur, j'ai appris que j'étais douée de tous les dons de la terre. Puis, j’ai couru a sa rencontre, car Il venait à la rencontre avec l'Amour. Et tout a coup, la terre était couverte de fleurs et d'encens.


... Si atunci m-am iertat de toate cele trecute ale mele. Şi mi-am împletit în păr crenguţe de iasomie şi caprifoi. Şi mi-am spălat faţa în unda limpede. Şi m-am văzut în oglinda lacului aşa cum eram: frumoasă şi adevărată. Iar când mi-am întrebat inima, am aflat că eram dăruită cu toate darurile pământului. Atunci am alergat fericită înaintea Lui, căci El venea la întâlnirea cu Dragostea. Şi dintr-o dată, pământul s-a acoperit de flori şi miresme.

Dakini says:

Look at your lover as an ordinary man and you will love an ordinary man. Look at your lover as a king and a king you'll love. Look at your lover as a god and you will have the love of a god.

Fedeli d'amore, preambul la o viitoare incursiune

,,Tu eşti sfânta care duce rugăminţile mele lui Dumnezeu, o unealtă a Lui care mi se revelează, îngerul prin care El mă face să cunosc preapliul Dragostei Sale. Ce este religia dacă nu o inteligenţă infinită, o eternă comuniune de inimi iubitoare? Unde doi sunt reuniţi, este şi El în mijlocul lor. Aş vrea ca veşnic să respir prin tine şi pieptul meu nu va înceta niciodată să se umple de tine. Tu eşti splendoarea divină, viaţa eternă în forma cea mai adorabilă (...) Dacă ai putea doar să vezi cum apari ochilor mei, ce aură strălucitoare emană corpul tău şi se imprăştie peste tot iluminându-mi privirile, tu nu te vei mai teme vreodată de bătrâneţe sau moarte. Forma ta terestră nu este decât o umbră a acestei imagini. Şi, desigur, forţele pământului luptă şi caută să o concretizeze, să o confirme, dar natura este încă nepregătită: imaginea ta în mine este arhetipul etern care trăieşte in sfânta realitate necunoscută.”

Extrasul din dialogul dintre Henri şi Mathilde, din romanul Henri d’Ofterdingen (1801) al poetului german Novalis ne permite să înţelegem de ce acesta este considerat drept cel mai pur reprezentant al tradiţiei occidentale legate de ordinal iniţiatic Fedeli d’amore. Nu e greu să sesizăm, chiar de la o primă vedere, o punte intre Orient şi Occident din punctul de vedere al percepţiei tantrice a fenomenului de îndrăgostire.

Jaques Ferber- Tragedia femeii: frică şi dependenţă (III)

Când femeia a parcurs toate aceste etape, integrând în ea această capacitate reparatoare, deci când a realizat la modul real experienţa că Divinul Feminin este în ea şi că nu depinde de bărbat, când a realizat că Grota sa Sacră este realmente central său, atunci ea simte în fiinţa sa o nouă forţă. Ea a ajuns la sursă, la centrul său, la energia sa în stare pură. Ea a integrat în ea forţa masculină, dar care a fost transmutată şi modulată de energia sa feminină. Privită din exterior, femeia devine magnetică. Ea atrage fiindcă nu-i mai lipseşte nimic. Este în acelaşi timp fecioară şi prostituată, pură şi demoniacă. Cei doi poli sunt reuniţi in ea. Ea nu mai este femeia unui bărbat, ci logodnică a Vieţii înseşi. Vrăjitoare, zână, foarte feminină, ea pare că ţese fire de magie în spaţiu. Dacă nu este în cuplu, această femeie face foarte rar amor, dar de fiecare dată când o face, vorbim de o experienţă mistică, o transcendere totală a fiinţei, o celebrare a Vieţii şi a Dragostei fără ataşament. Ea se dăruieşte cu totul într-o abandonare de sine, fără să se teamă, pentru că ştie că ea există dincolo de toate acestea. Fericirea trăieşte în clipa prezentă, în energia care o locuieşte şi o animă, şi căreia i se abandonează cu bucurie şi voluptate. Ea nu mai iubeşte pe cineva anume, căci iubirea ei a devenit cuprinzătoare şi năvalnică. Ea iubeşte Viaţa, cea care se încarnează în fiecare bărbat. Ea poate să iniţieze, să înveţe, căci ea este într-un contact permanent cu Creaţia. Mulţi bărbaţi cad sub farmecul ei, cuceriţi, sau, dimpotrivă, alţii au reacţii de teamă şi respingere.

Pentru a rezuma: femeia trece prin trei etape successive: fetiţa care are temeri şi cere să fie iubită şi protejată, femeia adultă care se abandonează feminităţii sale în cadrul cuplului şi femeia Shakti, în acelaşi timp zeiţă şi vrăjitoare, integratoare a opoziţiilor, care trăieşte în Dragostea de Viaţă şi nonataşament. Bineînţeles, aceste trei etape se întrepătrund şi există adesea întoarceri la stadiul inferor, dar, gobal, se poate vorbi de un proces de transformare a femeii.

Ca de fiecare dată, nu avem pretenţia că deţinem, mai ales în acest domeniu deosebit de sensibil, Adevărul absolut. Este doar o viziune care ar putea fi utilă şi care ar putea suporta comentarii, critici şi întrebări, ca să putem, în final, să avansăm cu încă un pas în înţelegerea rostului nostru pe acest pământ.

( http://www.sexespi.com/2010/07/la-tragedie-de-la-femme-peur-et.html)

Androgyn: Jacques Ferber: Proiecţia femininului interior

Androgyn: Jacques Ferber: Proiecţia femininului interior

Jaques Ferber- Tragedia femeii: frică şi dependenţă (II)

Cred că frica şi dependenţa pot fi în acelaşi timp înţelese şi depăşite încercând să aprofundăm esenţa femininului, acea capacitate de a genera noul plecând de la vidul interior, în acţiunea de cuprindere a celuilalt în esenţa sa. O să mă explic. Vidul (vacuitatea), în accepţiunea budhistă, este matricea generatoare a materiei şi formei. Sutra Inimii spune: ,, Forma este vacuitate, vacuitatea este formă”. Înţelegem de aici că materia şi vidul energetic nu sunt decât două feţe ale aceleeaşi piese. Spaţiul infinit este, practic, vid; oricum am privi lucrurile, vorbim despre vid. Atomii sunt constituiţi, esenţial, din vid. Vidul este pretutindeni, deşi nu îl vedem. Este fundamentul de la care forma (materia, mişcarea, lucrurile) se generează.
Or, masculinul şi femininul se raportează diferit la vid. Masculinul merge spre vid, este atras de moarte, în care el vede un început al renaşterii. Este eroul care înfruntă moartea pentru a se îndrepta spre destinul său, este amantul care ejaculează toată potenţa lui înainte de a se scufunda în mica moarte, este bucuria compensării, a eradicării răului, este, în fine, practicantul Zen care devine însuşi, progresiv, această vacuitate prin asceză şi practică meditativă, este Shiva, conştiinţa absolută, infinită, fără formă şi fără obiect.

Pentru feminin, vidul nu se situează la sfârşit, ci începând chiar de la sursa creaţiei. Copilul apare din chiar vidul matricial, ca formă emergentă a vacuităţii. Numai un Dumnezu masculin putea spune:,,Să fie lumină!” şi a fost lumină. O zeiţă ar fi spus: ,,Lumea a apărut din mine când a fost momentul. Ea s-a născut din mine”. Nu există ,,eu” în femininul pur (ego-ul e yang prin natura lui), ci doar locaţia, creuzetul alchimic pentru ca toate să se poată întâmpla. Or, acest vid, femeia îl vede în interiorul ei. Femeia trăieşte vacuitatea chiar în sufletul său, vacuitatea ca vid, dar un vid-şi aici este paradoxul- care nu este o lipsă a ceva, ci un potenţial, sursa însăşi a creaţiei.

Anatomic vorbind, sexul femeii nu este la exterior, ca şi în cazul bărbatului. La bărbat vorbim de un paradox: sexul său deţine virilitatea, dar el, bărbatul, nu o poate controla, fiind, cumva, în afara lui. Nu e cazul femeii. La ea, sexul este în întregime în interior. La femeie nu se pune problema de a-şi încorpora sexul, problemă pe care o resimt bărbaţii, ci de a-l descoperi, de a-l face să iasă din această invizibilitate iniţială, de a-l exprima în calitatea sa de primire şi recepţie, de a-l trăi în încarnarea sa cât mai total, şi astfel, de a-l face una cu Viaţa. Englezii au un termen pentru a descrie tot aparatul sexual şi reproducător al femeii, the womb. Sonoritatea este sugestivă! Francezii îi spun La Grotte Sacrée (Grota Sacră). Aici este conţinut totul: interioritate, obscuritate, mister, dar, mai ales, sacru şi relaţia directă cu Viaţa. Dar cum poate, această grotă misterioasă, care este fondul existenţei femeii, dar pe care ea nu-l vede, cum poate ea să i se reveleze femeii? Cum poate femeia să devină în întregime femeie? Iată aici toată complexitatea şi, în acelaşi timp, simplitatea dezvoltării femeii: este complicat dacă vrei să o inţelegi cu mintea, e simplu şi evident dacă o trăieşti.

În primul rând, femeia poate trăi această vacuitate interioară ca pe o lipsă. Ea poate să caute umplerea acesui gol prin bulimie (poftă exagerată de mâncare) sau prin cumpărarea de haine şi bijuterii pentru a se simţi maai frumoasă. Dar aici e vorba de un comportament compensatoriu care nu poate masca dorinţa profundă de a fi ,,completată”, umplută, chiar organic vorbind, de a simţi în ea sursa Vieţii.

În al doilea rând, ea se poate simţi completă, totală, satisfăcută, prin penetrarea ei de către un lingam. Prin actul sexual, femeia poate merge foarte departe spre dispariţia egoului, căci ei îi este sufficient să se abandoneze naturii sale feminine care primeşte şi se lasă cucerită, posedată. Vidul devine penitudine, vacuitatea devine totalitate şi ea poate experimenta atunci transcendentul, Uniunea Cosmică.

Un simplu act amoros cu un bărbat pe care îl iubeşte, îi poate aduce femeii în câteva clipe ceea ce ar fi căutat ani de zile în preajma unui Maestru, experienţa disoluţiei ego-ului, moartea lui şi Uniunea cu Absolutul. De aceea se spune în unele tradiţii că femeia nu are nevoie de iniţiere, pentru că ea este déjà iniţiată. În fapt însă, acest lucru nu este întrutotul adevărat. Ea are nevoie să se descopere în acest Vid care este sursa Plenitudinii, să plonjeze total şi definitiv în propria feminitate care o locuieşte. Dar în acest demers, ea poate crede că bărbatul care i-a dăruit acea plăcere este responsabil de acea fericire. Şi când el se retrage (uneori prea brusc), ea poate gândi sau spune ,,rămâi încă puţin” crezând că extazul pe care ea l-a trăit, depinde total de bărbatul care i-a produs plăcerea. Ea îl mai vrea pentru că a gustat nu doar plăcerea sexului dar şi extazul disoluţiei, al plenitudinii, al divinităţii incarnate în fericire.

Şi ea, dupa ce, mai devreme, era oarecum distantă, devine o cu totul alta: în acelaşi timp panteră şi pisică, în serviciul bărbatului care i-a oferit acea plăcere şi cerând mai mult sex şi dragoste. Ea ştie intuitiv că sexul e poarta de intrare pentru ceva cu mult mai profund, cu mult mai puternic. Ea se simte în serviciul Vieţii, în actul său creator, prin iubire, dorinţă şi întâlnire amoroasă. În acest moment, ea nu se mai teme de bărbat, ba, dimpotrivă. Îşi doreşte ca forţa lui virilă să pătrundă în adâncurile ei. Şi cu cât ea se deschide mai mult, cu atât ea se simte în acelaşi timp mai puternică dar şi mai fragilă şi manifestă divinul feminin în încarnarea lui cea mai simplă. Ea devine Afrodita, Shakti, Maria- Magdalena… Ea nu mai este femeie ci încarnarea divinităţii, aşa cum Isis a fost în acelaşi timp soţie, amantă, mamă, tâmăduitoare de răni şi fertilizatoare, sau Ishtar, zeiţă a dragostei, a sexului (în templele ei se practica prostituţia sacră), a fecundităţii şi a războiului. În acest act de dragoste carnal, care include sex inimă şi conştiinţă, ea devine sinteza întregii feminităţi, în acelaşi timp zeiţă a sexului şi fecioară, vrăjitoare şi mamă.

Este de înţeles astfel că mulţi bărbaţi se tem, căci ei simt intuitiv că nu mai pot controla o astfel de femeie. Cea pe care o vedeau drept o fiinţă fragilă, a devenit un demon sexual, o fiinţă pe care ei o considerau insaţiabilă şi se întrebau dacă o vor putea să-I ofere ceva. La final, după ce sexul bărbatului şi-a pierdut din fermitate, bărbatul se simte foarte vulnerabil, pe când femeia radiază şi se simte şi mai femeie. De altfel, este amuzant să vezi un cuplu după o noapte de amor nebun: bărbatul are cearcăne, caută un ,,întăritor”, pe când femeia arborează un surâs şi dă impresia unei surse permanente de lumină şi energie.

Amorul cu un bărbat pe care îl iubeşte, o pune pe femeie în contact cu femininul ei, cu esenţa şi misterul Vieţii, dar o face în acelaşi timp mai fragilă în fiinţa ei. După o fuziune amoroasă, femeia resimte în ea sexul bărbatului timp de mai multe zile. Unii spun că pentru toată viaţa. De aceea ea tinde să-şi aleaga partenerul cu grijă, necăutând să fie penetrată de oricine.


http://www.sexespi.com/2010/07/la-tragedie-de-la-femme-peur-et.html

BLAGA şi TAGORE, două viziuni asupra existenţei

Despre o paralelă între Blaga şi Tagore ţi-aş vorbi în seara asta. Nu ca să fac aici literatură, dar e o chestie la care m-am gândit azi în mai multe rânduri şi mă obsedează şi acum. Blaga a trăit şi a murit, apropo de singurătate, într-o singurătate dramatică (cred ca e un pleonasm aici, nu cred ca singurătatea poate fi altfel decât dramatică), dată de incapacitatea sa de a convieţui cu Lumea. E drama inerentă genialităţii. A scris adânc şi dureros, într-o frenezie a căutării de sine. A trăit disperat şi a murit disperat. Aşa cum a trăit şi a murit şi Nietzsche. Aşa cum, mai tarziu, s-a derulat şi destinul lui Emil Cioran. Se pare că Marele Eminescu s-a salvat de la pierzanie şi a murit în glorie, ca un eliberat ce era. Dar, revenind la Blaga, câtă angoasă şi dezolare a putut încăpea în sufletul lui, atunci când scria:

,, îngenunchez în vânt. Mâne oasele au să-mi cadă de pe cruce./ înapoi nici un drum nu mai duce./îngenunchez în vânt:/ lângă steaua cea mai tristă.”
Sau
Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile
în apele lor. Şi-acuma strig:
O, nu mai sunt vrednic
Să trăiesc printre pomi şi printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice - omorâţi-mi inima!

L-am iubit pe Blaga, îl iubesc şi acum, cu patima şi tragismul omenescului. În anii de liceu îl divinizam, mă oglindeam în poezia lui ca într-o apă nespus de clară şi nepământeană. Acum, poezia lui mă răneşte şi mă doare.
Altfel gust, însă, Tagore. Poezia lui e plină de lumină. Versurile lui sunt imnuri de slavă aduse manifestării, celebrarea vieţii şi dragostei. Tagore e un poet solar.

Inima mea, pasăre din salbaticie
şi-a găsit cerul in ochii tăi.
ochii tăi sunt leagănul zorilor
ochii tăi sunt împărătia stelelor.
cântecele mele se pierd in adâncul ochilor tai
lasa-ma sa ma inalt in aceste doua ceruri
in uriasa lor singuratate.
lasa-ma doar norii sa le spintec
sa le-mprastii vasliri de aripi
in stralucirea lor plina de soare.

Sau, din Gitanjali

Când îmi porunceşti să cânt, îmi pare că mi se frânge inima de mândrie; privesc chipul tău şi lacrimile mă podidesc.
Tot ceea ce în viaţă este colţuros ori fals, se topeşte într-o dulce armonie, iar iubirea mea îşi desfăşoară aripi asemeni unei păsări ameţite de bucurie în zborul său deasupra mării.
Ştiu că mi-e primit cântecul. Ştiu că numai ca un izvoditor de vers vin dinaintea ta.
Cu marginea aripei larg desfăşurate, a cântului meu, ţi-ating piciorul pe care altcum nicicând nu l-aş putea atinge.
Beat de bucuria cântecului, uit de mine însumi şi te numesc prieten, pe tine care eşti stăpânul meu.
*
Fără de moarte m-ai făcut, asemeni bucuriei tale.
Vasul acesta plăpând tu îl goleşti iarăşi şi iarăşi şi necontenit îl umpli cu viaţă neîncepută.
Flautul acesta mic de trestie l-ai purtat peste munţi şi văi şi din el ai izvodit cântece nepieritoare.
La atingerea nemuritoare a mâinilor tale, inima ea firavă îşi pierde ţărmurile în bucurie şi naşte cuvântul de negrăit.
Prin mâinile mele nevrednice îmi vin nesfârşitele tale daruri.
Vârstele trec şi tu torni mereu, şi încă să umpli mai este loc.

Se ştie, Tagore a fost un iniţiat mai întâi de toate. Asemeni poeţilor sufiţi, el a adus dragostea la dimensiunea rugăciunii.
Cei doi, cel puţin în mine, sunt reprezentativi pentru două viziuni, stiluri ontologice. Blaga a fost yin, Tagore- yang. Blaga a plâns pe margini de disperare, Tagore s-a transfigurat pe sine şi a plâns de iubire şi adorare a Divinului. Nu vreau să mă gândesc la ce a simţit Blaga în faţa morţii, dar îmi place să cânt alături de Tagore imnuri solare.

Straight to the Heart

Dincolo de vid- EU SUNT

Problema esenţială căreia noi trebuie să-i facem faţă pe tot parcursul vieţii este vidul existenţial. Petrecem mult ocupându-ne timpul cu diverse acţiuni: la serviciu, într-o relaţie de cuplu, crescând copii sau călătorind. Pe scurt, ne umplem timpul cu diverse activităţi tocmai pentru a evita să stăm de vorbă cu noi înşine, pentru a ne evita pe noi ca esenţă. Pascal vorbea de ,,divertisment”. ,,Când stau câteodată şi meditez asupra diverselor frământări umane şi asupra pericolelor şi greutăţilor la care oamenii se expun, (...) descopăr că toată nefericirea umană vine de la un singur lucru şi anume acela de a nu şti să rămâi în tine însuţi şi să descoperi acolo liniştea şi fericirea. Oamenii nu caută comunicarea şi divertismentul decât pentru că nu ştiu rămâne singuri cu ei înşişi. Când m-am gândit mai îndeaproape şi după ce am găsit cauza tuturor nefericirilor noastre, am descoperit că există aici un bine efectiv care constă în nefericirea naturală a condiţiei umane slabe şi muritoare şi atât de mizerabile încât nimic nu poate să ne consoleze atunci când ne gândim la ea în amănunt.
Dacă ar fi să ne imaginăm cea mai bună postură în care am putea să existăm, de pildă aceea de a fi rege, cu toate binefacerile şi avantajele ei, am ajunge, mai devreme sau mai târziu la aceeaşi concluzie referitoare la sensul vieţii: nimic nu ne face fericiţi. Fericirea nu ţine de lucrurile exterioare. Mai devreme sau mai târziu şi regele se va plictisi, ba chiar se va imbolnăvi şi va muri.”

Divertismentul este chiar această capacitate pe care o avem de a ne activa pentru a evita întâlnirile cu noi înşine, în vid, în singurătate şi a vedea disperarea. Chiar activităţi calme ca lectura, vederea unui film, bucătăria pot fi divertismente pentru noi. În linii mari, viaţa noastră este compusă din divertismente pe care le căutăm tocmai pentru a ne îndepărta de noi înşine. Suntem gata să suferim timp de mai mulţi ani într-o relaţie dificilă sau să ne riscăm viaţa pentru a evita să simţim acest vid interior, profund. Îndrăgostitul îl va trăi ca o dorinţă de regăsire a celei pe care o iubeşte, activul ca pe o pulsiune ardentă de a face mereu ceva, iar inhibatul se va aşeza în faţa unui joc video pentru a evita întâlnirea cu el însuşi. Această frică de vid nu este rezultatul unei traume din copilărie ci simpla pecete a existenţei noastre în calitate de fiinţe umane. Este inevitabilă.
Această capacitate de a ne deturna pe noi înşine poate fi utilă în viaţa cotidiană. Căci, până la urmă, nu este vorba decât de jocuri pe care le iniţiem pentru a ne deturna de al adevărata noastră natură. Dar făcând toate aceste activităţi cu seriozitate şi crezând în importanţa lor, aceea de a ne face să accedem la anumite lucruri ( a fi un star, a găsi sufletul pereche, a fi bogat, etc.), noi evităm vidul care hrăneşte disperarea. Într-adevăr, trezindu-ne conştiinţa la a înţelege vanitatea acestor activităţi ale noastre şi la a percepe vidul din fiinţa noastră, putem ajunge adesea la nihilism, la o atitudine de negare şi de a vedea totul în negru. Nietzsche, Kierkegaard si Schopenhauer au avut această conştiinţă şi se spune că viaţa lor este de neinvidiat şi că poate fi preferabil să trăieşti în inconştienţă mai bine decât ei. (să ne amintim de ,,fericiţi cei săraci cu duhul...”) Dar aceste momente de clarviziune şi adesea de angoasă în faţa vidului şi lipsei de sens al vieţii, ne conduce la o primă priză de conştiinţă a umanităţii noastre. Suntem muritori: tot ce facem, tot ce trăim, nu va rămâne. Şi, mai rău decât atât, nu există nimic în interiorul sinelui. Nimic, nimic. Acest vid este atât de înspăimântător pentru ego, care vede în avest vid moartea sa directă: ,,Nu sunt nimic!” Ne petrecem timpul crezând că suntem personajul principal pe scena vieţii, dar nu suntem decât figuranţi în filmul Vieţii. Suntem ataşaţi de relaţiile noastre şi de ceea ce e bun dar totul va avea un sfârşit. Cum să nu cazi în disperare? Cum să nu fii deprimat?
Şi totuşi, învăţăturile cele mai profunde ale tuturor marilor tradiţii spirituale a le lumii, cu precădere cele orientale, ne spun că nu suntem nimic din ceea ce am putea crede. EU SUNT este doar o conştiinţă şi nu o personalitate. Chiar şi termenul EU SUNT se pretează la o mulţime de confuzii, căci nu există nimic în afară de MINE ca EGO, în sensul exact al termenului. Şi acest EU SUNT este drumul conexiunii cu Divinul, în natura noastră profundă care este vacuitate. Să înţelegem bine acşti termeni: vid şi vacuitate. Este de fapt exact acelaşi lucru, dar modalitatea de percepţie este diferită. Vidul este perceput ca un ceva dezagreabil (mă simt gol), pe când vacuitatea este în acelaşi timp plenitudine, interacţiune permanentă, este SHUNYATA din sanscrită.
De aceea, disperarea poate fi locul trezirii, depresia, poarta către Divin. Depresivul care suferă sau leneşul cinic care se plictiseşte, pot fi mult mai aproape de trezirea spirituală decât cel care meditează şi cântă mantre tot timpul. Divinul se întâlneşte cel mai adesea în suferinţă. Nu pentru că, aşa cum a putut crede tradiţia creştină, a te flagela înseamnă a te apropia de Dumnezeu, căci întâlnirea cu Divinul este dragoste şi fericire, dar pentru că, în suferinţă, o poartă se deschide spre centrul fiinţei noastre, iar noi putem pătrunde spre esenţa noastră care nu este deloc egoul ci chiar vidul. Astfel, suferinţa dată de dorul de Celălalt este o cale miraculoasă de acces la Divin. Ceea ce ne lipseşte nu este neapărat celălalt, căci nimeni nu poate umple golul din sufletul nostru, ci este Celălalt de natură divină. Şi cum am putea să-l primim în noi pe Divin dacă nu suntem curăţaţi de mizeria din noi?

The Feeling Begins

Dacă omenirea a ajuns la un impas ideologic, este pentru că mentalul nostru s-a cristalizat la maximum, fixat pe o gândire raţionalistă care respinge orice tendinţă spre cunoaşterea prin contemplaţie. Dilema existenţială a omului secolului 21 este: ar trebui sau nu să-şi accepte latura sacră a fiinţei, dinspre care, mai mereu, îi parvin semnale? În paralel cu megarobotizarea tuturor domeniilor, îşi croiesc drum spre conştiinţa oamenilor teorii existenţialiste şi ideologii spiritualiste care pun în centrul lor cunoaşterea Fiinţei. La răscruce, mintea umană îşi găseşte neputinţa, iar recursul la sacralitate este deja un gest firesc. Se pare, şi singurul care împacă Mintea cu Fiinţa.

Toate tradiţiile spirituale sunt unanim de acord că iubirea este cea care ne salvează. Iubirea dizolvă toate fluctuaţiile mentale şi ne pune în rezonanţă cu Fiinţa. Să iubeşti total şi necondiţionat manifestarea, iată o temă de reflecţie, un pretext bun pentru un nou început...

Asumarea sexualitatii si amintirea de sine

Ar trebui să spunem lucrurilor pe nume: omul s-a depărtat teribil de mult de fiinţa sa. De-a lungul mileniilor de existenţă sub semnul căderii, structurile noastre au suferit grave pervertiri, menite să ne facă să uităm de natura noastră esenţială. Am traversat epoci de glorie şi de cădere, războaie şi dezastre şi am deprins să privim viaţa noastră ca pe un spectacol care ne cuprinde. De fiecare dată când ne amintim de noi, înţelegem că ne aflăm mereu la răspântie şi bâjbâim căutând un ,,semn" care să ne arate Calea. În momentele de sinceritate cu noi înşine- de mare graţie, trebuie să recunoaştem- aflăm că ea, Calea, se află în adâncurile fiinţei. Această amintire de sine, introspecţia, o spune şi Gurdjiev, e singura salvare a fiinţei umane. Primul obstacol, insurmontabil adesea, este mentalul nostru. Suntem năpădiţi de prejudecăţi şi ne agăţăm de ele, rămânând fideli unor scheme de gândire care ne-au ajutat cândva să evoluăm. Logic şi explicabil de altfel.

Vechii tantrici au ştiut că transcenderea mentalului inferior şi renunţarea la gânduri se poate obţine cel mai simplu în timpul actului amoros. În extazul erotic gândurile sunt blocate, iar omul regăseşte extazul trăirii întru fiinţă. Am înţeles- da, e marea cucerire a mea asupra mentalului meu- că erotismul unei persoane e cel mai nepervertit domeniu al personalităţii sale, căci corpul nu te minte niciodată. De prea multe ori mentalul fabulează, ne minţim prea ades crezând că suntem ceea ce am vrea să fim, iar noi trăim într-o eternă poveste. Dar dorinţa nu poate fi mimată. Planul erotic s-a menţinut drept cea mai autentică structură a fiinţei. Calificăm adesea acest plan al instinctelor şi dorinţelor drept animalic. Şi poate că nu greşim. De altfel, să ne amintim că animalele au instincte nepervertite, au o anume puritate la acest nivel. Încât ne punem fireasca întrebare: oare conştiinţa cu care ne-a înzestrat Creatorul este spre a ne ajuta sau pentru a ne pierde? Vorbim adesea de inteligenţa umană dar oare suntem superiori într-adevăr? Suferinta umana arata ca nu suntem. De prea multe ori mentalul ne otrăveşte şi ne denaturează existenţa.

De ce ne este atât de greu să înţelegem că unitatea dintre fizic, mental şi spirit ne readuce la condiţia sacră a omului primordial? Este mai simplu să condamnăm de la tribuna unui mental precar orice apropiere de vechi tradiţii spirituale, catalogându-le drept erezii şi confiscând Divinitatea de dragul limitelor noastre. Dacă am asculta glasul fiinţei noastre şi  am trăi în adevăr pe toate palierele existenţei noastre, asumându-ne sexualitatea şi urmărind să ne purificăm analogic structurile superioare, condiţia de graţie a spiritului ar triumfa, iar suferinţa umană ar rămâne doar un mit.

Jacques Ferber- Tragedia femeii: frică şi dependenţă (I)

            Dacă într-un blog anterior am vorbit despre tragedia bărbatului, aceea de a nu cunoaşte femininul, aş vrea aici să vorbesc despre tragedia femeii, aşa cum o văd eu şi despre cum poate fi depăşită această tragedie. Căci aici, ca şi în altă parte, nu e vorba de a renega acest fenomen, pentru că în chiar aspectul tragic şi în această zonă de suferinţă se află germenele dezvoltării şi accesul la transcendenţă.

            Dacă masculinul poate ignora femininul, nu este la fel când vorbim de feminin, care, prin natura sa, este însăşi relaţia. Pentru a ne imagina: dacă masculinul poate fi reprezentat ca un arbore ( forţă, curaj, continuitate, determinare, hotărâre), femininul este liana care se înfăşoară în jurul copacilor şi care uneşte toţi aceşti copaci pentru a crea o reţea vegetală. Femeia, încarnare naturală a femininului, adesea nu vede salvarea decât în relaţie şi simte, mai mult decât bărbatul, nevoia raportului cu ceilalţi pentru a exista. Bărbatul crede adesea că nu are nevoie de nimeni, că el poate face totul singur. Este de altfel calitatea sa, să ştie (să vrea) să se asigure în toate împrejurările, dar el tinde să ignore ceea ce el datorează altora pentru a fi ceea ce este. Femeia, dimpotrivă, simte importanţa relaţiei în viaţa ei. Este suficient să parcurgem magazinele pentru femei, pentru a vedea câte femei sunt nemulţumite în ceea ce priveşte comunicarea în general şi mai ales relaţia bărbat- femeie. Între ei, bărbaţii vorbesc despre fotbal, maşini, serviciu, iar când vorbesc despre femei, o fac adesea lăudându-se cu noi cuceriri. Femeile între ele nu vorbesc decât despre bărbaţi, cu excepţia mamelor, care vorbesc şi despre copii. Evident, este un clişeu dar, la modul global, aceasta corespunde unei tendinţe.

Femeia se situează într-un raport particular, dat de frică şi dependenţă faţă de bărbat.

              Femeile se tem de bărbaţi, au teamă de elementul masculin cuceritor, de forţa care posedă. Ele au toate motivele să se teamă: violurile, negarea şi opresiunea femeii în societăţile patriarhale au creat un subconştient colectiv de angoasă faţă de tot ce înseamnă dorinţa de posesie a bărbatului.

            În primul rând, femeia are nevoie să fie în siguranţă, să se simtă recunoscută în calitatea sa de femeie. Bărbatul nu înţelege întotdeauna acest surplus de protecţie necesară femeii pentru a se simţi bine şi a se deschide spre el. El nu înţelege ce înseamnă să fii penetrată, să primeşti pe celălalt în tine, să te deschizi în profunzimea vulnerabilităţii tale. Din această cauză, pentru că bărbatul poate fi brutal, grosier, aşa cum a făcut-o în vechime, femeia tinde să-l menţină pe bărbat la distanţă la început, căutând în acelaşi timp să placă, să seducă, pentru ca cel pe care ea l-a ales, să intre în jocul ei. Uneori, bărbaţii mai inhibaţi, cu carenţă de yang, pot aborda femeia, pur şi simplu, oprindu-se în faza de început, fără a căuta să meargă puţin mai departe şi fără să înţeleagă că dacă ea zice,,nu” acum, este pentru a încercă bărbatul în intenţia sa, pentru a vedea unde se situează. Ea îl judecă, îl evaluează. ,,Va fi un bun amant? Va fi un protector? Are şi testicule şi inimă? Are forţă şi răbdare? Mă iubeşte în realitate? Va rămâne cu mine?” Ea poate chiar să proiecteze imaginea Prinţului încântător care domină lumea şi, în acelaşi timp, nu are ochi decât pentru ea. Ea are nevoie să verifice că bărbatul poate să asigure, prin calităţile sale de lider, curaj, protecţie, fiind în acelaşi timp tandru şi prevăzător. În această fază, o femeie încă imatură sentimental, poate să pară paradoxală: ea cere bărbatului să-i spună tot ce gândeşte, să fie, deci, total transparent, dar în acelaşi timp ea nu vrea să audă decât ,, te iubesc doar pe tine şi te voi iubi toată viaţa”. Este fetiţa din ea, cea care vorbeşte, cea care pretinde să fie, în mod absolut, obiectul dragostei celuilalt. Ea spune: ,,caut dragostea absolută, fără de care viaţa nu merită să fie trăit㔺i ,,vreau să mă iubeşti doar pe mine şi să fii în întregime doar al meu”. O manifestare a ego-ului, nu-i aşa?

              Frica de bărbaţi odată depăşită, apare dependenţa. Tragedia multor femei este de a crede că existenţa lor, reuşita lor, fericirea şi plăcerea depind de această relaţie, că viaţa nu se poate parcurge decât în doi. Evident, această situaţie a fost denunţată de feminism care a văzut aici expresia dominaţiei masculine şi stereotipia femeii ,,feminine”, pe care a trebuit s-o demoleze. Şi, efectiv, există multe stereotipii aici, dar nu numai. Femeile care sunt revoltate împotriva acestor stereotipii feminine, au devenit ca şi bărbaţii: curajoase, competitive, raţionale, seci, fără intuiţie. Pe scurt, ele nu s-au eliberat de un stereotip decât pentru a adopta un altul, acela al femeii active, al femeii eliberate cum se spunea prin anii 80, o femeie condusă de fapt de către partea sa masculină, animus, ca să folosim un termen jungian. Din această cauză, dacă într-o primă fază femeile au fost dominate, mai apoi ele au devenit ,,egale cu bărbaţii”, dar mergând către masculin. Elementul feminin a fost negat, devalorizat.