BLAGA şi TAGORE, două viziuni asupra existenţei

Despre o paralelă între Blaga şi Tagore ţi-aş vorbi în seara asta. Nu ca să fac aici literatură, dar e o chestie la care m-am gândit azi în mai multe rânduri şi mă obsedează şi acum. Blaga a trăit şi a murit, apropo de singurătate, într-o singurătate dramatică (cred ca e un pleonasm aici, nu cred ca singurătatea poate fi altfel decât dramatică), dată de incapacitatea sa de a convieţui cu Lumea. E drama inerentă genialităţii. A scris adânc şi dureros, într-o frenezie a căutării de sine. A trăit disperat şi a murit disperat. Aşa cum a trăit şi a murit şi Nietzsche. Aşa cum, mai tarziu, s-a derulat şi destinul lui Emil Cioran. Se pare că Marele Eminescu s-a salvat de la pierzanie şi a murit în glorie, ca un eliberat ce era. Dar, revenind la Blaga, câtă angoasă şi dezolare a putut încăpea în sufletul lui, atunci când scria:

,, îngenunchez în vânt. Mâne oasele au să-mi cadă de pe cruce./ înapoi nici un drum nu mai duce./îngenunchez în vânt:/ lângă steaua cea mai tristă.”
Sau
Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile
în apele lor. Şi-acuma strig:
O, nu mai sunt vrednic
Să trăiesc printre pomi şi printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice - omorâţi-mi inima!

L-am iubit pe Blaga, îl iubesc şi acum, cu patima şi tragismul omenescului. În anii de liceu îl divinizam, mă oglindeam în poezia lui ca într-o apă nespus de clară şi nepământeană. Acum, poezia lui mă răneşte şi mă doare.
Altfel gust, însă, Tagore. Poezia lui e plină de lumină. Versurile lui sunt imnuri de slavă aduse manifestării, celebrarea vieţii şi dragostei. Tagore e un poet solar.

Inima mea, pasăre din salbaticie
şi-a găsit cerul in ochii tăi.
ochii tăi sunt leagănul zorilor
ochii tăi sunt împărătia stelelor.
cântecele mele se pierd in adâncul ochilor tai
lasa-ma sa ma inalt in aceste doua ceruri
in uriasa lor singuratate.
lasa-ma doar norii sa le spintec
sa le-mprastii vasliri de aripi
in stralucirea lor plina de soare.

Sau, din Gitanjali

Când îmi porunceşti să cânt, îmi pare că mi se frânge inima de mândrie; privesc chipul tău şi lacrimile mă podidesc.
Tot ceea ce în viaţă este colţuros ori fals, se topeşte într-o dulce armonie, iar iubirea mea îşi desfăşoară aripi asemeni unei păsări ameţite de bucurie în zborul său deasupra mării.
Ştiu că mi-e primit cântecul. Ştiu că numai ca un izvoditor de vers vin dinaintea ta.
Cu marginea aripei larg desfăşurate, a cântului meu, ţi-ating piciorul pe care altcum nicicând nu l-aş putea atinge.
Beat de bucuria cântecului, uit de mine însumi şi te numesc prieten, pe tine care eşti stăpânul meu.
*
Fără de moarte m-ai făcut, asemeni bucuriei tale.
Vasul acesta plăpând tu îl goleşti iarăşi şi iarăşi şi necontenit îl umpli cu viaţă neîncepută.
Flautul acesta mic de trestie l-ai purtat peste munţi şi văi şi din el ai izvodit cântece nepieritoare.
La atingerea nemuritoare a mâinilor tale, inima ea firavă îşi pierde ţărmurile în bucurie şi naşte cuvântul de negrăit.
Prin mâinile mele nevrednice îmi vin nesfârşitele tale daruri.
Vârstele trec şi tu torni mereu, şi încă să umpli mai este loc.

Se ştie, Tagore a fost un iniţiat mai întâi de toate. Asemeni poeţilor sufiţi, el a adus dragostea la dimensiunea rugăciunii.
Cei doi, cel puţin în mine, sunt reprezentativi pentru două viziuni, stiluri ontologice. Blaga a fost yin, Tagore- yang. Blaga a plâns pe margini de disperare, Tagore s-a transfigurat pe sine şi a plâns de iubire şi adorare a Divinului. Nu vreau să mă gândesc la ce a simţit Blaga în faţa morţii, dar îmi place să cânt alături de Tagore imnuri solare.

Straight to the Heart

Dincolo de vid- EU SUNT

Problema esenţială căreia noi trebuie să-i facem faţă pe tot parcursul vieţii este vidul existenţial. Petrecem mult ocupându-ne timpul cu diverse acţiuni: la serviciu, într-o relaţie de cuplu, crescând copii sau călătorind. Pe scurt, ne umplem timpul cu diverse activităţi tocmai pentru a evita să stăm de vorbă cu noi înşine, pentru a ne evita pe noi ca esenţă. Pascal vorbea de ,,divertisment”. ,,Când stau câteodată şi meditez asupra diverselor frământări umane şi asupra pericolelor şi greutăţilor la care oamenii se expun, (...) descopăr că toată nefericirea umană vine de la un singur lucru şi anume acela de a nu şti să rămâi în tine însuţi şi să descoperi acolo liniştea şi fericirea. Oamenii nu caută comunicarea şi divertismentul decât pentru că nu ştiu rămâne singuri cu ei înşişi. Când m-am gândit mai îndeaproape şi după ce am găsit cauza tuturor nefericirilor noastre, am descoperit că există aici un bine efectiv care constă în nefericirea naturală a condiţiei umane slabe şi muritoare şi atât de mizerabile încât nimic nu poate să ne consoleze atunci când ne gândim la ea în amănunt.
Dacă ar fi să ne imaginăm cea mai bună postură în care am putea să existăm, de pildă aceea de a fi rege, cu toate binefacerile şi avantajele ei, am ajunge, mai devreme sau mai târziu la aceeaşi concluzie referitoare la sensul vieţii: nimic nu ne face fericiţi. Fericirea nu ţine de lucrurile exterioare. Mai devreme sau mai târziu şi regele se va plictisi, ba chiar se va imbolnăvi şi va muri.”

Divertismentul este chiar această capacitate pe care o avem de a ne activa pentru a evita întâlnirile cu noi înşine, în vid, în singurătate şi a vedea disperarea. Chiar activităţi calme ca lectura, vederea unui film, bucătăria pot fi divertismente pentru noi. În linii mari, viaţa noastră este compusă din divertismente pe care le căutăm tocmai pentru a ne îndepărta de noi înşine. Suntem gata să suferim timp de mai mulţi ani într-o relaţie dificilă sau să ne riscăm viaţa pentru a evita să simţim acest vid interior, profund. Îndrăgostitul îl va trăi ca o dorinţă de regăsire a celei pe care o iubeşte, activul ca pe o pulsiune ardentă de a face mereu ceva, iar inhibatul se va aşeza în faţa unui joc video pentru a evita întâlnirea cu el însuşi. Această frică de vid nu este rezultatul unei traume din copilărie ci simpla pecete a existenţei noastre în calitate de fiinţe umane. Este inevitabilă.
Această capacitate de a ne deturna pe noi înşine poate fi utilă în viaţa cotidiană. Căci, până la urmă, nu este vorba decât de jocuri pe care le iniţiem pentru a ne deturna de al adevărata noastră natură. Dar făcând toate aceste activităţi cu seriozitate şi crezând în importanţa lor, aceea de a ne face să accedem la anumite lucruri ( a fi un star, a găsi sufletul pereche, a fi bogat, etc.), noi evităm vidul care hrăneşte disperarea. Într-adevăr, trezindu-ne conştiinţa la a înţelege vanitatea acestor activităţi ale noastre şi la a percepe vidul din fiinţa noastră, putem ajunge adesea la nihilism, la o atitudine de negare şi de a vedea totul în negru. Nietzsche, Kierkegaard si Schopenhauer au avut această conştiinţă şi se spune că viaţa lor este de neinvidiat şi că poate fi preferabil să trăieşti în inconştienţă mai bine decât ei. (să ne amintim de ,,fericiţi cei săraci cu duhul...”) Dar aceste momente de clarviziune şi adesea de angoasă în faţa vidului şi lipsei de sens al vieţii, ne conduce la o primă priză de conştiinţă a umanităţii noastre. Suntem muritori: tot ce facem, tot ce trăim, nu va rămâne. Şi, mai rău decât atât, nu există nimic în interiorul sinelui. Nimic, nimic. Acest vid este atât de înspăimântător pentru ego, care vede în avest vid moartea sa directă: ,,Nu sunt nimic!” Ne petrecem timpul crezând că suntem personajul principal pe scena vieţii, dar nu suntem decât figuranţi în filmul Vieţii. Suntem ataşaţi de relaţiile noastre şi de ceea ce e bun dar totul va avea un sfârşit. Cum să nu cazi în disperare? Cum să nu fii deprimat?
Şi totuşi, învăţăturile cele mai profunde ale tuturor marilor tradiţii spirituale a le lumii, cu precădere cele orientale, ne spun că nu suntem nimic din ceea ce am putea crede. EU SUNT este doar o conştiinţă şi nu o personalitate. Chiar şi termenul EU SUNT se pretează la o mulţime de confuzii, căci nu există nimic în afară de MINE ca EGO, în sensul exact al termenului. Şi acest EU SUNT este drumul conexiunii cu Divinul, în natura noastră profundă care este vacuitate. Să înţelegem bine acşti termeni: vid şi vacuitate. Este de fapt exact acelaşi lucru, dar modalitatea de percepţie este diferită. Vidul este perceput ca un ceva dezagreabil (mă simt gol), pe când vacuitatea este în acelaşi timp plenitudine, interacţiune permanentă, este SHUNYATA din sanscrită.
De aceea, disperarea poate fi locul trezirii, depresia, poarta către Divin. Depresivul care suferă sau leneşul cinic care se plictiseşte, pot fi mult mai aproape de trezirea spirituală decât cel care meditează şi cântă mantre tot timpul. Divinul se întâlneşte cel mai adesea în suferinţă. Nu pentru că, aşa cum a putut crede tradiţia creştină, a te flagela înseamnă a te apropia de Dumnezeu, căci întâlnirea cu Divinul este dragoste şi fericire, dar pentru că, în suferinţă, o poartă se deschide spre centrul fiinţei noastre, iar noi putem pătrunde spre esenţa noastră care nu este deloc egoul ci chiar vidul. Astfel, suferinţa dată de dorul de Celălalt este o cale miraculoasă de acces la Divin. Ceea ce ne lipseşte nu este neapărat celălalt, căci nimeni nu poate umple golul din sufletul nostru, ci este Celălalt de natură divină. Şi cum am putea să-l primim în noi pe Divin dacă nu suntem curăţaţi de mizeria din noi?

The Feeling Begins

Dacă omenirea a ajuns la un impas ideologic, este pentru că mentalul nostru s-a cristalizat la maximum, fixat pe o gândire raţionalistă care respinge orice tendinţă spre cunoaşterea prin contemplaţie. Dilema existenţială a omului secolului 21 este: ar trebui sau nu să-şi accepte latura sacră a fiinţei, dinspre care, mai mereu, îi parvin semnale? În paralel cu megarobotizarea tuturor domeniilor, îşi croiesc drum spre conştiinţa oamenilor teorii existenţialiste şi ideologii spiritualiste care pun în centrul lor cunoaşterea Fiinţei. La răscruce, mintea umană îşi găseşte neputinţa, iar recursul la sacralitate este deja un gest firesc. Se pare, şi singurul care împacă Mintea cu Fiinţa.

Toate tradiţiile spirituale sunt unanim de acord că iubirea este cea care ne salvează. Iubirea dizolvă toate fluctuaţiile mentale şi ne pune în rezonanţă cu Fiinţa. Să iubeşti total şi necondiţionat manifestarea, iată o temă de reflecţie, un pretext bun pentru un nou început...

Asumarea sexualitatii si amintirea de sine

Ar trebui să spunem lucrurilor pe nume: omul s-a depărtat teribil de mult de fiinţa sa. De-a lungul mileniilor de existenţă sub semnul căderii, structurile noastre au suferit grave pervertiri, menite să ne facă să uităm de natura noastră esenţială. Am traversat epoci de glorie şi de cădere, războaie şi dezastre şi am deprins să privim viaţa noastră ca pe un spectacol care ne cuprinde. De fiecare dată când ne amintim de noi, înţelegem că ne aflăm mereu la răspântie şi bâjbâim căutând un ,,semn" care să ne arate Calea. În momentele de sinceritate cu noi înşine- de mare graţie, trebuie să recunoaştem- aflăm că ea, Calea, se află în adâncurile fiinţei. Această amintire de sine, introspecţia, o spune şi Gurdjiev, e singura salvare a fiinţei umane. Primul obstacol, insurmontabil adesea, este mentalul nostru. Suntem năpădiţi de prejudecăţi şi ne agăţăm de ele, rămânând fideli unor scheme de gândire care ne-au ajutat cândva să evoluăm. Logic şi explicabil de altfel.

Vechii tantrici au ştiut că transcenderea mentalului inferior şi renunţarea la gânduri se poate obţine cel mai simplu în timpul actului amoros. În extazul erotic gândurile sunt blocate, iar omul regăseşte extazul trăirii întru fiinţă. Am înţeles- da, e marea cucerire a mea asupra mentalului meu- că erotismul unei persoane e cel mai nepervertit domeniu al personalităţii sale, căci corpul nu te minte niciodată. De prea multe ori mentalul fabulează, ne minţim prea ades crezând că suntem ceea ce am vrea să fim, iar noi trăim într-o eternă poveste. Dar dorinţa nu poate fi mimată. Planul erotic s-a menţinut drept cea mai autentică structură a fiinţei. Calificăm adesea acest plan al instinctelor şi dorinţelor drept animalic. Şi poate că nu greşim. De altfel, să ne amintim că animalele au instincte nepervertite, au o anume puritate la acest nivel. Încât ne punem fireasca întrebare: oare conştiinţa cu care ne-a înzestrat Creatorul este spre a ne ajuta sau pentru a ne pierde? Vorbim adesea de inteligenţa umană dar oare suntem superiori într-adevăr? Suferinta umana arata ca nu suntem. De prea multe ori mentalul ne otrăveşte şi ne denaturează existenţa.

De ce ne este atât de greu să înţelegem că unitatea dintre fizic, mental şi spirit ne readuce la condiţia sacră a omului primordial? Este mai simplu să condamnăm de la tribuna unui mental precar orice apropiere de vechi tradiţii spirituale, catalogându-le drept erezii şi confiscând Divinitatea de dragul limitelor noastre. Dacă am asculta glasul fiinţei noastre şi  am trăi în adevăr pe toate palierele existenţei noastre, asumându-ne sexualitatea şi urmărind să ne purificăm analogic structurile superioare, condiţia de graţie a spiritului ar triumfa, iar suferinţa umană ar rămâne doar un mit.

Jacques Ferber- Tragedia femeii: frică şi dependenţă (I)

            Dacă într-un blog anterior am vorbit despre tragedia bărbatului, aceea de a nu cunoaşte femininul, aş vrea aici să vorbesc despre tragedia femeii, aşa cum o văd eu şi despre cum poate fi depăşită această tragedie. Căci aici, ca şi în altă parte, nu e vorba de a renega acest fenomen, pentru că în chiar aspectul tragic şi în această zonă de suferinţă se află germenele dezvoltării şi accesul la transcendenţă.

            Dacă masculinul poate ignora femininul, nu este la fel când vorbim de feminin, care, prin natura sa, este însăşi relaţia. Pentru a ne imagina: dacă masculinul poate fi reprezentat ca un arbore ( forţă, curaj, continuitate, determinare, hotărâre), femininul este liana care se înfăşoară în jurul copacilor şi care uneşte toţi aceşti copaci pentru a crea o reţea vegetală. Femeia, încarnare naturală a femininului, adesea nu vede salvarea decât în relaţie şi simte, mai mult decât bărbatul, nevoia raportului cu ceilalţi pentru a exista. Bărbatul crede adesea că nu are nevoie de nimeni, că el poate face totul singur. Este de altfel calitatea sa, să ştie (să vrea) să se asigure în toate împrejurările, dar el tinde să ignore ceea ce el datorează altora pentru a fi ceea ce este. Femeia, dimpotrivă, simte importanţa relaţiei în viaţa ei. Este suficient să parcurgem magazinele pentru femei, pentru a vedea câte femei sunt nemulţumite în ceea ce priveşte comunicarea în general şi mai ales relaţia bărbat- femeie. Între ei, bărbaţii vorbesc despre fotbal, maşini, serviciu, iar când vorbesc despre femei, o fac adesea lăudându-se cu noi cuceriri. Femeile între ele nu vorbesc decât despre bărbaţi, cu excepţia mamelor, care vorbesc şi despre copii. Evident, este un clişeu dar, la modul global, aceasta corespunde unei tendinţe.

Femeia se situează într-un raport particular, dat de frică şi dependenţă faţă de bărbat.

              Femeile se tem de bărbaţi, au teamă de elementul masculin cuceritor, de forţa care posedă. Ele au toate motivele să se teamă: violurile, negarea şi opresiunea femeii în societăţile patriarhale au creat un subconştient colectiv de angoasă faţă de tot ce înseamnă dorinţa de posesie a bărbatului.

            În primul rând, femeia are nevoie să fie în siguranţă, să se simtă recunoscută în calitatea sa de femeie. Bărbatul nu înţelege întotdeauna acest surplus de protecţie necesară femeii pentru a se simţi bine şi a se deschide spre el. El nu înţelege ce înseamnă să fii penetrată, să primeşti pe celălalt în tine, să te deschizi în profunzimea vulnerabilităţii tale. Din această cauză, pentru că bărbatul poate fi brutal, grosier, aşa cum a făcut-o în vechime, femeia tinde să-l menţină pe bărbat la distanţă la început, căutând în acelaşi timp să placă, să seducă, pentru ca cel pe care ea l-a ales, să intre în jocul ei. Uneori, bărbaţii mai inhibaţi, cu carenţă de yang, pot aborda femeia, pur şi simplu, oprindu-se în faza de început, fără a căuta să meargă puţin mai departe şi fără să înţeleagă că dacă ea zice,,nu” acum, este pentru a încercă bărbatul în intenţia sa, pentru a vedea unde se situează. Ea îl judecă, îl evaluează. ,,Va fi un bun amant? Va fi un protector? Are şi testicule şi inimă? Are forţă şi răbdare? Mă iubeşte în realitate? Va rămâne cu mine?” Ea poate chiar să proiecteze imaginea Prinţului încântător care domină lumea şi, în acelaşi timp, nu are ochi decât pentru ea. Ea are nevoie să verifice că bărbatul poate să asigure, prin calităţile sale de lider, curaj, protecţie, fiind în acelaşi timp tandru şi prevăzător. În această fază, o femeie încă imatură sentimental, poate să pară paradoxală: ea cere bărbatului să-i spună tot ce gândeşte, să fie, deci, total transparent, dar în acelaşi timp ea nu vrea să audă decât ,, te iubesc doar pe tine şi te voi iubi toată viaţa”. Este fetiţa din ea, cea care vorbeşte, cea care pretinde să fie, în mod absolut, obiectul dragostei celuilalt. Ea spune: ,,caut dragostea absolută, fără de care viaţa nu merită să fie trăit㔺i ,,vreau să mă iubeşti doar pe mine şi să fii în întregime doar al meu”. O manifestare a ego-ului, nu-i aşa?

              Frica de bărbaţi odată depăşită, apare dependenţa. Tragedia multor femei este de a crede că existenţa lor, reuşita lor, fericirea şi plăcerea depind de această relaţie, că viaţa nu se poate parcurge decât în doi. Evident, această situaţie a fost denunţată de feminism care a văzut aici expresia dominaţiei masculine şi stereotipia femeii ,,feminine”, pe care a trebuit s-o demoleze. Şi, efectiv, există multe stereotipii aici, dar nu numai. Femeile care sunt revoltate împotriva acestor stereotipii feminine, au devenit ca şi bărbaţii: curajoase, competitive, raţionale, seci, fără intuiţie. Pe scurt, ele nu s-au eliberat de un stereotip decât pentru a adopta un altul, acela al femeii active, al femeii eliberate cum se spunea prin anii 80, o femeie condusă de fapt de către partea sa masculină, animus, ca să folosim un termen jungian. Din această cauză, dacă într-o primă fază femeile au fost dominate, mai apoi ele au devenit ,,egale cu bărbaţii”, dar mergând către masculin. Elementul feminin a fost negat, devalorizat.

Saint-Exupéry despre dragoste si posesie

           ,,Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai cruntă suferinţă. Căci, în ciuda părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietăţii, care este contrariul dragostei. Căci iubindu-l pe Domnul, voi colinda drumurile ca să-L duc şi celorlalţi oameni. Şi nu-l voi reduce la robie. Şi voi fi hrănit din ceea ce dăruieşte altora. Pe cel care iubeşte cu adevărat îl recunosc după faptul că nu poate fi lezat. Pe cel care moare pentru imperiu, imperiul nu-l poate jigni. Se poate vorbi de nerecunoştinţa unuia sau altuia, dar cine ar putea vorbi de nerecunoştinţa imperiului? Imperiul e clădit din ceea ce îi dăruieşti, şi după ce aritmetică sordidă i-ai putea pretinde un omagiu? Cel care şi-a dăruit viaţa templuluişi s-a contopit cu el, acela iubea cu adevărat, dar cum s-ar putea simţi jignit de către templu?           Dragostea adevărată începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb. Iar dacă exerciţiul rugăciunii este atât de important pentru a-i învăţa pe oameni dragostea de oameni, e în primul rând fiindcă nu aşteaptă răspuns.

            Dragostea noastră e clădită pe ură, căci voi vă opriţi la femeia sau bărbatul din care vă faceţi o provizie şi urâţi, asemenea câinilor ce se învârt în jurul hranei, pe oricine trage cu ochiul la ospăţul vostru. Numiţi dragoste acest egoism al ospăţului. De-abia v-a fost acordată dragostea, şi voi, întocmai ca în falsele voastre prietenii, transformaţi acest dar liber în servitute şi robie şi, din clipa în care sunteţi iubiţi începeţi să vă simţiţi lezaţi. Şi vă impuneţi, pentru a aservi mai bine, spectacolul suferinţei voastre. Şi, desigur, suferiţi. Dar tocmai această suferinţă îmi displace. Cum aş putea, oare, s-o admir?

            Desigur, când eram tânăr, mă învârteam ca nebun, pe terasa mea, din cauza vreunei sclave fugite, în care-mi citeam vindecarea. Aş fi ridicat armate ca s-o recuceresc. Şi, pentru a o avea, aş fi aruncat provizii la picioarele ei, dar Dumnezeu mi-e martor că nu am confundat niciodată înţelesul lucrurilor şi nu am numit dragoste, chiar dacă îmi punea viaţa în joc, această căutare a prăzii.

            Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamăgită, iat dragostea adevărată prin aceea că nu poate fi lezată.

            Dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o pe aceea, căci te degradează...” ascultă-i cu îngăduinţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci cine are puterea de a te leza?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o, căci toate îngrijirile tale sunt inutile...” ascultă-i cu indulgenţă, dar nu-ţi schimba comportarea căci ai ales o dată. Iar dacă ceea ce primeşti poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dai?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Aici ai datorii, aici nu ai. Aici darurile tale sunt recunoscute. Aici sunt batjocorite.”, astupă-ţi urechile în faţa aritmeticii.

            Tuturor le vei răspunde: ,, A mă iubi înseamnă, înainte de toate, a colabora cu mine”.

            Aidoma templului unde numai prietenul intră, dar acela infinit."