,,Tu eşti sfânta care duce rugăminţile mele lui Dumnezeu, o unealtă a Lui care mi se revelează, îngerul prin care El mă face să cunosc preapliul Dragostei Sale. Ce este religia dacă nu o inteligenţă infinită, o eternă comuniune de inimi iubitoare? Unde doi sunt reuniţi, este şi El în mijlocul lor. Aş vrea ca veşnic să respir prin tine şi pieptul meu nu va înceta niciodată să se umple de tine. Tu eşti splendoarea divină, viaţa eternă în forma cea mai adorabilă (...) Dacă ai putea doar să vezi cum apari ochilor mei, ce aură strălucitoare emană corpul tău şi se imprăştie peste tot iluminându-mi privirile, tu nu te vei mai teme vreodată de bătrâneţe sau moarte. Forma ta terestră nu este decât o umbră a acestei imagini. Şi, desigur, forţele pământului luptă şi caută să o concretizeze, să o confirme, dar natura este încă nepregătită: imaginea ta în mine este arhetipul etern care trăieşte in sfânta realitate necunoscută.”
Extrasul din dialogul dintre Henri şi Mathilde, din romanul Henri d’Ofterdingen (1801) al poetului german Novalis ne permite să înţelegem de ce acesta este considerat drept cel mai pur reprezentant al tradiţiei occidentale legate de ordinal iniţiatic Fedeli d’amore. Nu e greu să sesizăm, chiar de la o primă vedere, o punte intre Orient şi Occident din punctul de vedere al percepţiei tantrice a fenomenului de îndrăgostire.
duminică, 9 ianuarie 2011
luni, 3 ianuarie 2011
Jaques Ferber- Tragedia femeii: frică şi dependenţă (III)
Când femeia a parcurs toate aceste etape, integrând în ea această capacitate reparatoare, deci când a realizat la modul real experienţa că Divinul Feminin este în ea şi că nu depinde de bărbat, când a realizat că Grota sa Sacră este realmente central său, atunci ea simte în fiinţa sa o nouă forţă. Ea a ajuns la sursă, la centrul său, la energia sa în stare pură. Ea a integrat în ea forţa masculină, dar care a fost transmutată şi modulată de energia sa feminină. Privită din exterior, femeia devine magnetică. Ea atrage fiindcă nu-i mai lipseşte nimic. Este în acelaşi timp fecioară şi prostituată, pură şi demoniacă. Cei doi poli sunt reuniţi in ea. Ea nu mai este femeia unui bărbat, ci logodnică a Vieţii înseşi. Vrăjitoare, zână, foarte feminină, ea pare că ţese fire de magie în spaţiu. Dacă nu este în cuplu, această femeie face foarte rar amor, dar de fiecare dată când o face, vorbim de o experienţă mistică, o transcendere totală a fiinţei, o celebrare a Vieţii şi a Dragostei fără ataşament. Ea se dăruieşte cu totul într-o abandonare de sine, fără să se teamă, pentru că ştie că ea există dincolo de toate acestea. Fericirea trăieşte în clipa prezentă, în energia care o locuieşte şi o animă, şi căreia i se abandonează cu bucurie şi voluptate. Ea nu mai iubeşte pe cineva anume, căci iubirea ei a devenit cuprinzătoare şi năvalnică. Ea iubeşte Viaţa, cea care se încarnează în fiecare bărbat. Ea poate să iniţieze, să înveţe, căci ea este într-un contact permanent cu Creaţia. Mulţi bărbaţi cad sub farmecul ei, cuceriţi, sau, dimpotrivă, alţii au reacţii de teamă şi respingere.
Pentru a rezuma: femeia trece prin trei etape successive: fetiţa care are temeri şi cere să fie iubită şi protejată, femeia adultă care se abandonează feminităţii sale în cadrul cuplului şi femeia Shakti, în acelaşi timp zeiţă şi vrăjitoare, integratoare a opoziţiilor, care trăieşte în Dragostea de Viaţă şi nonataşament. Bineînţeles, aceste trei etape se întrepătrund şi există adesea întoarceri la stadiul inferor, dar, gobal, se poate vorbi de un proces de transformare a femeii.
Ca de fiecare dată, nu avem pretenţia că deţinem, mai ales în acest domeniu deosebit de sensibil, Adevărul absolut. Este doar o viziune care ar putea fi utilă şi care ar putea suporta comentarii, critici şi întrebări, ca să putem, în final, să avansăm cu încă un pas în înţelegerea rostului nostru pe acest pământ.
( http://www.sexespi.com/2010/07/la-tragedie-de-la-femme-peur-et.html)
Pentru a rezuma: femeia trece prin trei etape successive: fetiţa care are temeri şi cere să fie iubită şi protejată, femeia adultă care se abandonează feminităţii sale în cadrul cuplului şi femeia Shakti, în acelaşi timp zeiţă şi vrăjitoare, integratoare a opoziţiilor, care trăieşte în Dragostea de Viaţă şi nonataşament. Bineînţeles, aceste trei etape se întrepătrund şi există adesea întoarceri la stadiul inferor, dar, gobal, se poate vorbi de un proces de transformare a femeii.
Ca de fiecare dată, nu avem pretenţia că deţinem, mai ales în acest domeniu deosebit de sensibil, Adevărul absolut. Este doar o viziune care ar putea fi utilă şi care ar putea suporta comentarii, critici şi întrebări, ca să putem, în final, să avansăm cu încă un pas în înţelegerea rostului nostru pe acest pământ.
( http://www.sexespi.com/2010/07/la-tragedie-de-la-femme-peur-et.html)
sâmbătă, 1 ianuarie 2011
joi, 30 decembrie 2010
Jaques Ferber- Tragedia femeii: frică şi dependenţă (II)
Cred că frica şi dependenţa pot fi în acelaşi timp înţelese şi depăşite încercând să aprofundăm esenţa femininului, acea capacitate de a genera noul plecând de la vidul interior, în acţiunea de cuprindere a celuilalt în esenţa sa. O să mă explic. Vidul (vacuitatea), în accepţiunea budhistă, este matricea generatoare a materiei şi formei. Sutra Inimii spune: ,, Forma este vacuitate, vacuitatea este formă”. Înţelegem de aici că materia şi vidul energetic nu sunt decât două feţe ale aceleeaşi piese. Spaţiul infinit este, practic, vid; oricum am privi lucrurile, vorbim despre vid. Atomii sunt constituiţi, esenţial, din vid. Vidul este pretutindeni, deşi nu îl vedem. Este fundamentul de la care forma (materia, mişcarea, lucrurile) se generează.
Or, masculinul şi femininul se raportează diferit la vid. Masculinul merge spre vid, este atras de moarte, în care el vede un început al renaşterii. Este eroul care înfruntă moartea pentru a se îndrepta spre destinul său, este amantul care ejaculează toată potenţa lui înainte de a se scufunda în mica moarte, este bucuria compensării, a eradicării răului, este, în fine, practicantul Zen care devine însuşi, progresiv, această vacuitate prin asceză şi practică meditativă, este Shiva, conştiinţa absolută, infinită, fără formă şi fără obiect.
Pentru feminin, vidul nu se situează la sfârşit, ci începând chiar de la sursa creaţiei. Copilul apare din chiar vidul matricial, ca formă emergentă a vacuităţii. Numai un Dumnezu masculin putea spune:,,Să fie lumină!” şi a fost lumină. O zeiţă ar fi spus: ,,Lumea a apărut din mine când a fost momentul. Ea s-a născut din mine”. Nu există ,,eu” în femininul pur (ego-ul e yang prin natura lui), ci doar locaţia, creuzetul alchimic pentru ca toate să se poată întâmpla. Or, acest vid, femeia îl vede în interiorul ei. Femeia trăieşte vacuitatea chiar în sufletul său, vacuitatea ca vid, dar un vid-şi aici este paradoxul- care nu este o lipsă a ceva, ci un potenţial, sursa însăşi a creaţiei.
Anatomic vorbind, sexul femeii nu este la exterior, ca şi în cazul bărbatului. La bărbat vorbim de un paradox: sexul său deţine virilitatea, dar el, bărbatul, nu o poate controla, fiind, cumva, în afara lui. Nu e cazul femeii. La ea, sexul este în întregime în interior. La femeie nu se pune problema de a-şi încorpora sexul, problemă pe care o resimt bărbaţii, ci de a-l descoperi, de a-l face să iasă din această invizibilitate iniţială, de a-l exprima în calitatea sa de primire şi recepţie, de a-l trăi în încarnarea sa cât mai total, şi astfel, de a-l face una cu Viaţa. Englezii au un termen pentru a descrie tot aparatul sexual şi reproducător al femeii, the womb. Sonoritatea este sugestivă! Francezii îi spun La Grotte Sacrée (Grota Sacră). Aici este conţinut totul: interioritate, obscuritate, mister, dar, mai ales, sacru şi relaţia directă cu Viaţa. Dar cum poate, această grotă misterioasă, care este fondul existenţei femeii, dar pe care ea nu-l vede, cum poate ea să i se reveleze femeii? Cum poate femeia să devină în întregime femeie? Iată aici toată complexitatea şi, în acelaşi timp, simplitatea dezvoltării femeii: este complicat dacă vrei să o inţelegi cu mintea, e simplu şi evident dacă o trăieşti.
În primul rând, femeia poate trăi această vacuitate interioară ca pe o lipsă. Ea poate să caute umplerea acesui gol prin bulimie (poftă exagerată de mâncare) sau prin cumpărarea de haine şi bijuterii pentru a se simţi maai frumoasă. Dar aici e vorba de un comportament compensatoriu care nu poate masca dorinţa profundă de a fi ,,completată”, umplută, chiar organic vorbind, de a simţi în ea sursa Vieţii.
În al doilea rând, ea se poate simţi completă, totală, satisfăcută, prin penetrarea ei de către un lingam. Prin actul sexual, femeia poate merge foarte departe spre dispariţia egoului, căci ei îi este sufficient să se abandoneze naturii sale feminine care primeşte şi se lasă cucerită, posedată. Vidul devine penitudine, vacuitatea devine totalitate şi ea poate experimenta atunci transcendentul, Uniunea Cosmică.
Un simplu act amoros cu un bărbat pe care îl iubeşte, îi poate aduce femeii în câteva clipe ceea ce ar fi căutat ani de zile în preajma unui Maestru, experienţa disoluţiei ego-ului, moartea lui şi Uniunea cu Absolutul. De aceea se spune în unele tradiţii că femeia nu are nevoie de iniţiere, pentru că ea este déjà iniţiată. În fapt însă, acest lucru nu este întrutotul adevărat. Ea are nevoie să se descopere în acest Vid care este sursa Plenitudinii, să plonjeze total şi definitiv în propria feminitate care o locuieşte. Dar în acest demers, ea poate crede că bărbatul care i-a dăruit acea plăcere este responsabil de acea fericire. Şi când el se retrage (uneori prea brusc), ea poate gândi sau spune ,,rămâi încă puţin” crezând că extazul pe care ea l-a trăit, depinde total de bărbatul care i-a produs plăcerea. Ea îl mai vrea pentru că a gustat nu doar plăcerea sexului dar şi extazul disoluţiei, al plenitudinii, al divinităţii incarnate în fericire.
Şi ea, dupa ce, mai devreme, era oarecum distantă, devine o cu totul alta: în acelaşi timp panteră şi pisică, în serviciul bărbatului care i-a oferit acea plăcere şi cerând mai mult sex şi dragoste. Ea ştie intuitiv că sexul e poarta de intrare pentru ceva cu mult mai profund, cu mult mai puternic. Ea se simte în serviciul Vieţii, în actul său creator, prin iubire, dorinţă şi întâlnire amoroasă. În acest moment, ea nu se mai teme de bărbat, ba, dimpotrivă. Îşi doreşte ca forţa lui virilă să pătrundă în adâncurile ei. Şi cu cât ea se deschide mai mult, cu atât ea se simte în acelaşi timp mai puternică dar şi mai fragilă şi manifestă divinul feminin în încarnarea lui cea mai simplă. Ea devine Afrodita, Shakti, Maria- Magdalena… Ea nu mai este femeie ci încarnarea divinităţii, aşa cum Isis a fost în acelaşi timp soţie, amantă, mamă, tâmăduitoare de răni şi fertilizatoare, sau Ishtar, zeiţă a dragostei, a sexului (în templele ei se practica prostituţia sacră), a fecundităţii şi a războiului. În acest act de dragoste carnal, care include sex inimă şi conştiinţă, ea devine sinteza întregii feminităţi, în acelaşi timp zeiţă a sexului şi fecioară, vrăjitoare şi mamă.
Este de înţeles astfel că mulţi bărbaţi se tem, căci ei simt intuitiv că nu mai pot controla o astfel de femeie. Cea pe care o vedeau drept o fiinţă fragilă, a devenit un demon sexual, o fiinţă pe care ei o considerau insaţiabilă şi se întrebau dacă o vor putea să-I ofere ceva. La final, după ce sexul bărbatului şi-a pierdut din fermitate, bărbatul se simte foarte vulnerabil, pe când femeia radiază şi se simte şi mai femeie. De altfel, este amuzant să vezi un cuplu după o noapte de amor nebun: bărbatul are cearcăne, caută un ,,întăritor”, pe când femeia arborează un surâs şi dă impresia unei surse permanente de lumină şi energie.
Amorul cu un bărbat pe care îl iubeşte, o pune pe femeie în contact cu femininul ei, cu esenţa şi misterul Vieţii, dar o face în acelaşi timp mai fragilă în fiinţa ei. După o fuziune amoroasă, femeia resimte în ea sexul bărbatului timp de mai multe zile. Unii spun că pentru toată viaţa. De aceea ea tinde să-şi aleaga partenerul cu grijă, necăutând să fie penetrată de oricine.
http://www.sexespi.com/2010/07/la-tragedie-de-la-femme-peur-et.html
Or, masculinul şi femininul se raportează diferit la vid. Masculinul merge spre vid, este atras de moarte, în care el vede un început al renaşterii. Este eroul care înfruntă moartea pentru a se îndrepta spre destinul său, este amantul care ejaculează toată potenţa lui înainte de a se scufunda în mica moarte, este bucuria compensării, a eradicării răului, este, în fine, practicantul Zen care devine însuşi, progresiv, această vacuitate prin asceză şi practică meditativă, este Shiva, conştiinţa absolută, infinită, fără formă şi fără obiect.
Pentru feminin, vidul nu se situează la sfârşit, ci începând chiar de la sursa creaţiei. Copilul apare din chiar vidul matricial, ca formă emergentă a vacuităţii. Numai un Dumnezu masculin putea spune:,,Să fie lumină!” şi a fost lumină. O zeiţă ar fi spus: ,,Lumea a apărut din mine când a fost momentul. Ea s-a născut din mine”. Nu există ,,eu” în femininul pur (ego-ul e yang prin natura lui), ci doar locaţia, creuzetul alchimic pentru ca toate să se poată întâmpla. Or, acest vid, femeia îl vede în interiorul ei. Femeia trăieşte vacuitatea chiar în sufletul său, vacuitatea ca vid, dar un vid-şi aici este paradoxul- care nu este o lipsă a ceva, ci un potenţial, sursa însăşi a creaţiei.
Anatomic vorbind, sexul femeii nu este la exterior, ca şi în cazul bărbatului. La bărbat vorbim de un paradox: sexul său deţine virilitatea, dar el, bărbatul, nu o poate controla, fiind, cumva, în afara lui. Nu e cazul femeii. La ea, sexul este în întregime în interior. La femeie nu se pune problema de a-şi încorpora sexul, problemă pe care o resimt bărbaţii, ci de a-l descoperi, de a-l face să iasă din această invizibilitate iniţială, de a-l exprima în calitatea sa de primire şi recepţie, de a-l trăi în încarnarea sa cât mai total, şi astfel, de a-l face una cu Viaţa. Englezii au un termen pentru a descrie tot aparatul sexual şi reproducător al femeii, the womb. Sonoritatea este sugestivă! Francezii îi spun La Grotte Sacrée (Grota Sacră). Aici este conţinut totul: interioritate, obscuritate, mister, dar, mai ales, sacru şi relaţia directă cu Viaţa. Dar cum poate, această grotă misterioasă, care este fondul existenţei femeii, dar pe care ea nu-l vede, cum poate ea să i se reveleze femeii? Cum poate femeia să devină în întregime femeie? Iată aici toată complexitatea şi, în acelaşi timp, simplitatea dezvoltării femeii: este complicat dacă vrei să o inţelegi cu mintea, e simplu şi evident dacă o trăieşti.
În primul rând, femeia poate trăi această vacuitate interioară ca pe o lipsă. Ea poate să caute umplerea acesui gol prin bulimie (poftă exagerată de mâncare) sau prin cumpărarea de haine şi bijuterii pentru a se simţi maai frumoasă. Dar aici e vorba de un comportament compensatoriu care nu poate masca dorinţa profundă de a fi ,,completată”, umplută, chiar organic vorbind, de a simţi în ea sursa Vieţii.
În al doilea rând, ea se poate simţi completă, totală, satisfăcută, prin penetrarea ei de către un lingam. Prin actul sexual, femeia poate merge foarte departe spre dispariţia egoului, căci ei îi este sufficient să se abandoneze naturii sale feminine care primeşte şi se lasă cucerită, posedată. Vidul devine penitudine, vacuitatea devine totalitate şi ea poate experimenta atunci transcendentul, Uniunea Cosmică.
Un simplu act amoros cu un bărbat pe care îl iubeşte, îi poate aduce femeii în câteva clipe ceea ce ar fi căutat ani de zile în preajma unui Maestru, experienţa disoluţiei ego-ului, moartea lui şi Uniunea cu Absolutul. De aceea se spune în unele tradiţii că femeia nu are nevoie de iniţiere, pentru că ea este déjà iniţiată. În fapt însă, acest lucru nu este întrutotul adevărat. Ea are nevoie să se descopere în acest Vid care este sursa Plenitudinii, să plonjeze total şi definitiv în propria feminitate care o locuieşte. Dar în acest demers, ea poate crede că bărbatul care i-a dăruit acea plăcere este responsabil de acea fericire. Şi când el se retrage (uneori prea brusc), ea poate gândi sau spune ,,rămâi încă puţin” crezând că extazul pe care ea l-a trăit, depinde total de bărbatul care i-a produs plăcerea. Ea îl mai vrea pentru că a gustat nu doar plăcerea sexului dar şi extazul disoluţiei, al plenitudinii, al divinităţii incarnate în fericire.
Şi ea, dupa ce, mai devreme, era oarecum distantă, devine o cu totul alta: în acelaşi timp panteră şi pisică, în serviciul bărbatului care i-a oferit acea plăcere şi cerând mai mult sex şi dragoste. Ea ştie intuitiv că sexul e poarta de intrare pentru ceva cu mult mai profund, cu mult mai puternic. Ea se simte în serviciul Vieţii, în actul său creator, prin iubire, dorinţă şi întâlnire amoroasă. În acest moment, ea nu se mai teme de bărbat, ba, dimpotrivă. Îşi doreşte ca forţa lui virilă să pătrundă în adâncurile ei. Şi cu cât ea se deschide mai mult, cu atât ea se simte în acelaşi timp mai puternică dar şi mai fragilă şi manifestă divinul feminin în încarnarea lui cea mai simplă. Ea devine Afrodita, Shakti, Maria- Magdalena… Ea nu mai este femeie ci încarnarea divinităţii, aşa cum Isis a fost în acelaşi timp soţie, amantă, mamă, tâmăduitoare de răni şi fertilizatoare, sau Ishtar, zeiţă a dragostei, a sexului (în templele ei se practica prostituţia sacră), a fecundităţii şi a războiului. În acest act de dragoste carnal, care include sex inimă şi conştiinţă, ea devine sinteza întregii feminităţi, în acelaşi timp zeiţă a sexului şi fecioară, vrăjitoare şi mamă.
Este de înţeles astfel că mulţi bărbaţi se tem, căci ei simt intuitiv că nu mai pot controla o astfel de femeie. Cea pe care o vedeau drept o fiinţă fragilă, a devenit un demon sexual, o fiinţă pe care ei o considerau insaţiabilă şi se întrebau dacă o vor putea să-I ofere ceva. La final, după ce sexul bărbatului şi-a pierdut din fermitate, bărbatul se simte foarte vulnerabil, pe când femeia radiază şi se simte şi mai femeie. De altfel, este amuzant să vezi un cuplu după o noapte de amor nebun: bărbatul are cearcăne, caută un ,,întăritor”, pe când femeia arborează un surâs şi dă impresia unei surse permanente de lumină şi energie.
Amorul cu un bărbat pe care îl iubeşte, o pune pe femeie în contact cu femininul ei, cu esenţa şi misterul Vieţii, dar o face în acelaşi timp mai fragilă în fiinţa ei. După o fuziune amoroasă, femeia resimte în ea sexul bărbatului timp de mai multe zile. Unii spun că pentru toată viaţa. De aceea ea tinde să-şi aleaga partenerul cu grijă, necăutând să fie penetrată de oricine.
http://www.sexespi.com/2010/07/la-tragedie-de-la-femme-peur-et.html
duminică, 19 decembrie 2010
BLAGA şi TAGORE, două viziuni asupra existenţei
Despre o paralelă între Blaga şi Tagore ţi-aş vorbi în seara asta. Nu ca să fac aici literatură, dar e o chestie la care m-am gândit azi în mai multe rânduri şi mă obsedează şi acum. Blaga a trăit şi a murit, apropo de singurătate, într-o singurătate dramatică (cred ca e un pleonasm aici, nu cred ca singurătatea poate fi altfel decât dramatică), dată de incapacitatea sa de a convieţui cu Lumea. E drama inerentă genialităţii. A scris adânc şi dureros, într-o frenezie a căutării de sine. A trăit disperat şi a murit disperat. Aşa cum a trăit şi a murit şi Nietzsche. Aşa cum, mai tarziu, s-a derulat şi destinul lui Emil Cioran. Se pare că Marele Eminescu s-a salvat de la pierzanie şi a murit în glorie, ca un eliberat ce era. Dar, revenind la Blaga, câtă angoasă şi dezolare a putut încăpea în sufletul lui, atunci când scria:
,, îngenunchez în vânt. Mâne oasele au să-mi cadă de pe cruce./ înapoi nici un drum nu mai duce./îngenunchez în vânt:/ lângă steaua cea mai tristă.”
Sau
Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile
în apele lor. Şi-acuma strig:
O, nu mai sunt vrednic
Să trăiesc printre pomi şi printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice - omorâţi-mi inima!
L-am iubit pe Blaga, îl iubesc şi acum, cu patima şi tragismul omenescului. În anii de liceu îl divinizam, mă oglindeam în poezia lui ca într-o apă nespus de clară şi nepământeană. Acum, poezia lui mă răneşte şi mă doare.
Altfel gust, însă, Tagore. Poezia lui e plină de lumină. Versurile lui sunt imnuri de slavă aduse manifestării, celebrarea vieţii şi dragostei. Tagore e un poet solar.
Inima mea, pasăre din salbaticie
şi-a găsit cerul in ochii tăi.
ochii tăi sunt leagănul zorilor
ochii tăi sunt împărătia stelelor.
cântecele mele se pierd in adâncul ochilor tai
lasa-ma sa ma inalt in aceste doua ceruri
in uriasa lor singuratate.
lasa-ma doar norii sa le spintec
sa le-mprastii vasliri de aripi
in stralucirea lor plina de soare.
Sau, din Gitanjali
Când îmi porunceşti să cânt, îmi pare că mi se frânge inima de mândrie; privesc chipul tău şi lacrimile mă podidesc.
Tot ceea ce în viaţă este colţuros ori fals, se topeşte într-o dulce armonie, iar iubirea mea îşi desfăşoară aripi asemeni unei păsări ameţite de bucurie în zborul său deasupra mării.
Ştiu că mi-e primit cântecul. Ştiu că numai ca un izvoditor de vers vin dinaintea ta.
Cu marginea aripei larg desfăşurate, a cântului meu, ţi-ating piciorul pe care altcum nicicând nu l-aş putea atinge.
Beat de bucuria cântecului, uit de mine însumi şi te numesc prieten, pe tine care eşti stăpânul meu.
*
Fără de moarte m-ai făcut, asemeni bucuriei tale.
Vasul acesta plăpând tu îl goleşti iarăşi şi iarăşi şi necontenit îl umpli cu viaţă neîncepută.
Flautul acesta mic de trestie l-ai purtat peste munţi şi văi şi din el ai izvodit cântece nepieritoare.
La atingerea nemuritoare a mâinilor tale, inima ea firavă îşi pierde ţărmurile în bucurie şi naşte cuvântul de negrăit.
Prin mâinile mele nevrednice îmi vin nesfârşitele tale daruri.
Vârstele trec şi tu torni mereu, şi încă să umpli mai este loc.
Se ştie, Tagore a fost un iniţiat mai întâi de toate. Asemeni poeţilor sufiţi, el a adus dragostea la dimensiunea rugăciunii.
Cei doi, cel puţin în mine, sunt reprezentativi pentru două viziuni, stiluri ontologice. Blaga a fost yin, Tagore- yang. Blaga a plâns pe margini de disperare, Tagore s-a transfigurat pe sine şi a plâns de iubire şi adorare a Divinului. Nu vreau să mă gândesc la ce a simţit Blaga în faţa morţii, dar îmi place să cânt alături de Tagore imnuri solare.
,, îngenunchez în vânt. Mâne oasele au să-mi cadă de pe cruce./ înapoi nici un drum nu mai duce./îngenunchez în vânt:/ lângă steaua cea mai tristă.”
Sau
Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile
în apele lor. Şi-acuma strig:
O, nu mai sunt vrednic
Să trăiesc printre pomi şi printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice - omorâţi-mi inima!
L-am iubit pe Blaga, îl iubesc şi acum, cu patima şi tragismul omenescului. În anii de liceu îl divinizam, mă oglindeam în poezia lui ca într-o apă nespus de clară şi nepământeană. Acum, poezia lui mă răneşte şi mă doare.
Altfel gust, însă, Tagore. Poezia lui e plină de lumină. Versurile lui sunt imnuri de slavă aduse manifestării, celebrarea vieţii şi dragostei. Tagore e un poet solar.
Inima mea, pasăre din salbaticie
şi-a găsit cerul in ochii tăi.
ochii tăi sunt leagănul zorilor
ochii tăi sunt împărătia stelelor.
cântecele mele se pierd in adâncul ochilor tai
lasa-ma sa ma inalt in aceste doua ceruri
in uriasa lor singuratate.
lasa-ma doar norii sa le spintec
sa le-mprastii vasliri de aripi
in stralucirea lor plina de soare.
Sau, din Gitanjali
Când îmi porunceşti să cânt, îmi pare că mi se frânge inima de mândrie; privesc chipul tău şi lacrimile mă podidesc.
Tot ceea ce în viaţă este colţuros ori fals, se topeşte într-o dulce armonie, iar iubirea mea îşi desfăşoară aripi asemeni unei păsări ameţite de bucurie în zborul său deasupra mării.
Ştiu că mi-e primit cântecul. Ştiu că numai ca un izvoditor de vers vin dinaintea ta.
Cu marginea aripei larg desfăşurate, a cântului meu, ţi-ating piciorul pe care altcum nicicând nu l-aş putea atinge.
Beat de bucuria cântecului, uit de mine însumi şi te numesc prieten, pe tine care eşti stăpânul meu.
*
Fără de moarte m-ai făcut, asemeni bucuriei tale.
Vasul acesta plăpând tu îl goleşti iarăşi şi iarăşi şi necontenit îl umpli cu viaţă neîncepută.
Flautul acesta mic de trestie l-ai purtat peste munţi şi văi şi din el ai izvodit cântece nepieritoare.
La atingerea nemuritoare a mâinilor tale, inima ea firavă îşi pierde ţărmurile în bucurie şi naşte cuvântul de negrăit.
Prin mâinile mele nevrednice îmi vin nesfârşitele tale daruri.
Vârstele trec şi tu torni mereu, şi încă să umpli mai este loc.
Se ştie, Tagore a fost un iniţiat mai întâi de toate. Asemeni poeţilor sufiţi, el a adus dragostea la dimensiunea rugăciunii.
Cei doi, cel puţin în mine, sunt reprezentativi pentru două viziuni, stiluri ontologice. Blaga a fost yin, Tagore- yang. Blaga a plâns pe margini de disperare, Tagore s-a transfigurat pe sine şi a plâns de iubire şi adorare a Divinului. Nu vreau să mă gândesc la ce a simţit Blaga în faţa morţii, dar îmi place să cânt alături de Tagore imnuri solare.
joi, 2 decembrie 2010
joi, 28 octombrie 2010
Dincolo de vid- EU SUNT
Problema esenţială căreia noi trebuie să-i facem faţă pe tot parcursul vieţii este vidul existenţial. Petrecem mult ocupându-ne timpul cu diverse acţiuni: la serviciu, într-o relaţie de cuplu, crescând copii sau călătorind. Pe scurt, ne umplem timpul cu diverse activităţi tocmai pentru a evita să stăm de vorbă cu noi înşine, pentru a ne evita pe noi ca esenţă. Pascal vorbea de ,,divertisment”. ,,Când stau câteodată şi meditez asupra diverselor frământări umane şi asupra pericolelor şi greutăţilor la care oamenii se expun, (...) descopăr că toată nefericirea umană vine de la un singur lucru şi anume acela de a nu şti să rămâi în tine însuţi şi să descoperi acolo liniştea şi fericirea. Oamenii nu caută comunicarea şi divertismentul decât pentru că nu ştiu rămâne singuri cu ei înşişi. Când m-am gândit mai îndeaproape şi după ce am găsit cauza tuturor nefericirilor noastre, am descoperit că există aici un bine efectiv care constă în nefericirea naturală a condiţiei umane slabe şi muritoare şi atât de mizerabile încât nimic nu poate să ne consoleze atunci când ne gândim la ea în amănunt.
Dacă ar fi să ne imaginăm cea mai bună postură în care am putea să existăm, de pildă aceea de a fi rege, cu toate binefacerile şi avantajele ei, am ajunge, mai devreme sau mai târziu la aceeaşi concluzie referitoare la sensul vieţii: nimic nu ne face fericiţi. Fericirea nu ţine de lucrurile exterioare. Mai devreme sau mai târziu şi regele se va plictisi, ba chiar se va imbolnăvi şi va muri.”
Divertismentul este chiar această capacitate pe care o avem de a ne activa pentru a evita întâlnirile cu noi înşine, în vid, în singurătate şi a vedea disperarea. Chiar activităţi calme ca lectura, vederea unui film, bucătăria pot fi divertismente pentru noi. În linii mari, viaţa noastră este compusă din divertismente pe care le căutăm tocmai pentru a ne îndepărta de noi înşine. Suntem gata să suferim timp de mai mulţi ani într-o relaţie dificilă sau să ne riscăm viaţa pentru a evita să simţim acest vid interior, profund. Îndrăgostitul îl va trăi ca o dorinţă de regăsire a celei pe care o iubeşte, activul ca pe o pulsiune ardentă de a face mereu ceva, iar inhibatul se va aşeza în faţa unui joc video pentru a evita întâlnirea cu el însuşi. Această frică de vid nu este rezultatul unei traume din copilărie ci simpla pecete a existenţei noastre în calitate de fiinţe umane. Este inevitabilă.
Această capacitate de a ne deturna pe noi înşine poate fi utilă în viaţa cotidiană. Căci, până la urmă, nu este vorba decât de jocuri pe care le iniţiem pentru a ne deturna de al adevărata noastră natură. Dar făcând toate aceste activităţi cu seriozitate şi crezând în importanţa lor, aceea de a ne face să accedem la anumite lucruri ( a fi un star, a găsi sufletul pereche, a fi bogat, etc.), noi evităm vidul care hrăneşte disperarea. Într-adevăr, trezindu-ne conştiinţa la a înţelege vanitatea acestor activităţi ale noastre şi la a percepe vidul din fiinţa noastră, putem ajunge adesea la nihilism, la o atitudine de negare şi de a vedea totul în negru. Nietzsche, Kierkegaard si Schopenhauer au avut această conştiinţă şi se spune că viaţa lor este de neinvidiat şi că poate fi preferabil să trăieşti în inconştienţă mai bine decât ei. (să ne amintim de ,,fericiţi cei săraci cu duhul...”) Dar aceste momente de clarviziune şi adesea de angoasă în faţa vidului şi lipsei de sens al vieţii, ne conduce la o primă priză de conştiinţă a umanităţii noastre. Suntem muritori: tot ce facem, tot ce trăim, nu va rămâne. Şi, mai rău decât atât, nu există nimic în interiorul sinelui. Nimic, nimic. Acest vid este atât de înspăimântător pentru ego, care vede în avest vid moartea sa directă: ,,Nu sunt nimic!” Ne petrecem timpul crezând că suntem personajul principal pe scena vieţii, dar nu suntem decât figuranţi în filmul Vieţii. Suntem ataşaţi de relaţiile noastre şi de ceea ce e bun dar totul va avea un sfârşit. Cum să nu cazi în disperare? Cum să nu fii deprimat?
Şi totuşi, învăţăturile cele mai profunde ale tuturor marilor tradiţii spirituale a le lumii, cu precădere cele orientale, ne spun că nu suntem nimic din ceea ce am putea crede. EU SUNT este doar o conştiinţă şi nu o personalitate. Chiar şi termenul EU SUNT se pretează la o mulţime de confuzii, căci nu există nimic în afară de MINE ca EGO, în sensul exact al termenului. Şi acest EU SUNT este drumul conexiunii cu Divinul, în natura noastră profundă care este vacuitate. Să înţelegem bine acşti termeni: vid şi vacuitate. Este de fapt exact acelaşi lucru, dar modalitatea de percepţie este diferită. Vidul este perceput ca un ceva dezagreabil (mă simt gol), pe când vacuitatea este în acelaşi timp plenitudine, interacţiune permanentă, este SHUNYATA din sanscrită.
De aceea, disperarea poate fi locul trezirii, depresia, poarta către Divin. Depresivul care suferă sau leneşul cinic care se plictiseşte, pot fi mult mai aproape de trezirea spirituală decât cel care meditează şi cântă mantre tot timpul. Divinul se întâlneşte cel mai adesea în suferinţă. Nu pentru că, aşa cum a putut crede tradiţia creştină, a te flagela înseamnă a te apropia de Dumnezeu, căci întâlnirea cu Divinul este dragoste şi fericire, dar pentru că, în suferinţă, o poartă se deschide spre centrul fiinţei noastre, iar noi putem pătrunde spre esenţa noastră care nu este deloc egoul ci chiar vidul. Astfel, suferinţa dată de dorul de Celălalt este o cale miraculoasă de acces la Divin. Ceea ce ne lipseşte nu este neapărat celălalt, căci nimeni nu poate umple golul din sufletul nostru, ci este Celălalt de natură divină. Şi cum am putea să-l primim în noi pe Divin dacă nu suntem curăţaţi de mizeria din noi?
Dacă ar fi să ne imaginăm cea mai bună postură în care am putea să existăm, de pildă aceea de a fi rege, cu toate binefacerile şi avantajele ei, am ajunge, mai devreme sau mai târziu la aceeaşi concluzie referitoare la sensul vieţii: nimic nu ne face fericiţi. Fericirea nu ţine de lucrurile exterioare. Mai devreme sau mai târziu şi regele se va plictisi, ba chiar se va imbolnăvi şi va muri.”
Divertismentul este chiar această capacitate pe care o avem de a ne activa pentru a evita întâlnirile cu noi înşine, în vid, în singurătate şi a vedea disperarea. Chiar activităţi calme ca lectura, vederea unui film, bucătăria pot fi divertismente pentru noi. În linii mari, viaţa noastră este compusă din divertismente pe care le căutăm tocmai pentru a ne îndepărta de noi înşine. Suntem gata să suferim timp de mai mulţi ani într-o relaţie dificilă sau să ne riscăm viaţa pentru a evita să simţim acest vid interior, profund. Îndrăgostitul îl va trăi ca o dorinţă de regăsire a celei pe care o iubeşte, activul ca pe o pulsiune ardentă de a face mereu ceva, iar inhibatul se va aşeza în faţa unui joc video pentru a evita întâlnirea cu el însuşi. Această frică de vid nu este rezultatul unei traume din copilărie ci simpla pecete a existenţei noastre în calitate de fiinţe umane. Este inevitabilă.
Această capacitate de a ne deturna pe noi înşine poate fi utilă în viaţa cotidiană. Căci, până la urmă, nu este vorba decât de jocuri pe care le iniţiem pentru a ne deturna de al adevărata noastră natură. Dar făcând toate aceste activităţi cu seriozitate şi crezând în importanţa lor, aceea de a ne face să accedem la anumite lucruri ( a fi un star, a găsi sufletul pereche, a fi bogat, etc.), noi evităm vidul care hrăneşte disperarea. Într-adevăr, trezindu-ne conştiinţa la a înţelege vanitatea acestor activităţi ale noastre şi la a percepe vidul din fiinţa noastră, putem ajunge adesea la nihilism, la o atitudine de negare şi de a vedea totul în negru. Nietzsche, Kierkegaard si Schopenhauer au avut această conştiinţă şi se spune că viaţa lor este de neinvidiat şi că poate fi preferabil să trăieşti în inconştienţă mai bine decât ei. (să ne amintim de ,,fericiţi cei săraci cu duhul...”) Dar aceste momente de clarviziune şi adesea de angoasă în faţa vidului şi lipsei de sens al vieţii, ne conduce la o primă priză de conştiinţă a umanităţii noastre. Suntem muritori: tot ce facem, tot ce trăim, nu va rămâne. Şi, mai rău decât atât, nu există nimic în interiorul sinelui. Nimic, nimic. Acest vid este atât de înspăimântător pentru ego, care vede în avest vid moartea sa directă: ,,Nu sunt nimic!” Ne petrecem timpul crezând că suntem personajul principal pe scena vieţii, dar nu suntem decât figuranţi în filmul Vieţii. Suntem ataşaţi de relaţiile noastre şi de ceea ce e bun dar totul va avea un sfârşit. Cum să nu cazi în disperare? Cum să nu fii deprimat?
Şi totuşi, învăţăturile cele mai profunde ale tuturor marilor tradiţii spirituale a le lumii, cu precădere cele orientale, ne spun că nu suntem nimic din ceea ce am putea crede. EU SUNT este doar o conştiinţă şi nu o personalitate. Chiar şi termenul EU SUNT se pretează la o mulţime de confuzii, căci nu există nimic în afară de MINE ca EGO, în sensul exact al termenului. Şi acest EU SUNT este drumul conexiunii cu Divinul, în natura noastră profundă care este vacuitate. Să înţelegem bine acşti termeni: vid şi vacuitate. Este de fapt exact acelaşi lucru, dar modalitatea de percepţie este diferită. Vidul este perceput ca un ceva dezagreabil (mă simt gol), pe când vacuitatea este în acelaşi timp plenitudine, interacţiune permanentă, este SHUNYATA din sanscrită.
De aceea, disperarea poate fi locul trezirii, depresia, poarta către Divin. Depresivul care suferă sau leneşul cinic care se plictiseşte, pot fi mult mai aproape de trezirea spirituală decât cel care meditează şi cântă mantre tot timpul. Divinul se întâlneşte cel mai adesea în suferinţă. Nu pentru că, aşa cum a putut crede tradiţia creştină, a te flagela înseamnă a te apropia de Dumnezeu, căci întâlnirea cu Divinul este dragoste şi fericire, dar pentru că, în suferinţă, o poartă se deschide spre centrul fiinţei noastre, iar noi putem pătrunde spre esenţa noastră care nu este deloc egoul ci chiar vidul. Astfel, suferinţa dată de dorul de Celălalt este o cale miraculoasă de acces la Divin. Ceea ce ne lipseşte nu este neapărat celălalt, căci nimeni nu poate umple golul din sufletul nostru, ci este Celălalt de natură divină. Şi cum am putea să-l primim în noi pe Divin dacă nu suntem curăţaţi de mizeria din noi?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
