Saint-Exupéry despre dragoste si posesie

           ,,Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai cruntă suferinţă. Căci, în ciuda părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietăţii, care este contrariul dragostei. Căci iubindu-l pe Domnul, voi colinda drumurile ca să-L duc şi celorlalţi oameni. Şi nu-l voi reduce la robie. Şi voi fi hrănit din ceea ce dăruieşte altora. Pe cel care iubeşte cu adevărat îl recunosc după faptul că nu poate fi lezat. Pe cel care moare pentru imperiu, imperiul nu-l poate jigni. Se poate vorbi de nerecunoştinţa unuia sau altuia, dar cine ar putea vorbi de nerecunoştinţa imperiului? Imperiul e clădit din ceea ce îi dăruieşti, şi după ce aritmetică sordidă i-ai putea pretinde un omagiu? Cel care şi-a dăruit viaţa templuluişi s-a contopit cu el, acela iubea cu adevărat, dar cum s-ar putea simţi jignit de către templu?           Dragostea adevărată începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb. Iar dacă exerciţiul rugăciunii este atât de important pentru a-i învăţa pe oameni dragostea de oameni, e în primul rând fiindcă nu aşteaptă răspuns.

            Dragostea noastră e clădită pe ură, căci voi vă opriţi la femeia sau bărbatul din care vă faceţi o provizie şi urâţi, asemenea câinilor ce se învârt în jurul hranei, pe oricine trage cu ochiul la ospăţul vostru. Numiţi dragoste acest egoism al ospăţului. De-abia v-a fost acordată dragostea, şi voi, întocmai ca în falsele voastre prietenii, transformaţi acest dar liber în servitute şi robie şi, din clipa în care sunteţi iubiţi începeţi să vă simţiţi lezaţi. Şi vă impuneţi, pentru a aservi mai bine, spectacolul suferinţei voastre. Şi, desigur, suferiţi. Dar tocmai această suferinţă îmi displace. Cum aş putea, oare, s-o admir?

            Desigur, când eram tânăr, mă învârteam ca nebun, pe terasa mea, din cauza vreunei sclave fugite, în care-mi citeam vindecarea. Aş fi ridicat armate ca s-o recuceresc. Şi, pentru a o avea, aş fi aruncat provizii la picioarele ei, dar Dumnezeu mi-e martor că nu am confundat niciodată înţelesul lucrurilor şi nu am numit dragoste, chiar dacă îmi punea viaţa în joc, această căutare a prăzii.

            Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamăgită, iat dragostea adevărată prin aceea că nu poate fi lezată.

            Dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o pe aceea, căci te degradează...” ascultă-i cu îngăduinţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci cine are puterea de a te leza?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o, căci toate îngrijirile tale sunt inutile...” ascultă-i cu indulgenţă, dar nu-ţi schimba comportarea căci ai ales o dată. Iar dacă ceea ce primeşti poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dai?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Aici ai datorii, aici nu ai. Aici darurile tale sunt recunoscute. Aici sunt batjocorite.”, astupă-ţi urechile în faţa aritmeticii.

            Tuturor le vei răspunde: ,, A mă iubi înseamnă, înainte de toate, a colabora cu mine”.

            Aidoma templului unde numai prietenul intră, dar acela infinit."

Sexul şi mâna

,,Este interesant că, adesea, în romane şi chiar în filme, creează mai multă tulburare, sunt mai sesizante, nu scenele propriu-zis de sexualitate directă, ci cele în care intră în joc alte părţi ale corpului, de pildă cele în care intervine mâna unuia dintre parteneri. Cum am întîlnit câteva într-un roman de M. Aymé, ori ca aceasta din Casa asasinată de Pierre Magnou: „Simţi că ea îi pune mîna încet pe centură şi că o alunecă lent de-a lungul abdomenului. Începu să-l mîngîie prin stofă (…) În această obscuritate în care se închidea, de obiecei singur, cu ochii larg deschişi, era o stranie senzaţie să simtă cum sexul său se trezea sub mîngîierea acestei mîini delicate…”. De unde provine tulburarea ? Din faptul că femeia este activă, că îi aparţine iniţiativa ? Este posibil, dar explicaţia nu mi se pare suficientă. Literar vorbind, cred că efectul provine din introducerea cîtorva cuvinte ale delicateţii, ce ţin de tandreţe, într-un context pasional. De pildă, acel „lent” care sugerează o conduită activă, însă neagresivă, ce-i lasă bărbatului posibilitatea de a se sustrage sau a se activa şi el, de a nu se retrage oripilat. Sau „delicateţea mâinii” asociată îndrăznelii gestului pe care îl execută. Autorului îi „iese de altfel, o sută de pagini mai departe, pentru că nu face exces de erotism, şi o frumoasă scenă de masturbare feminină: „Mâna sa lungă de pianistă survola cu degetele triunghiul negru ca o ţesătură de doliu ce sublinia închizătoarea pântecului său în bucle strînse şi regulate…”. Interesant este că pasajul imediat anterior, în care ea-i povesteşte ce face, îi spune că-i place ce(-şi) face, nu reuşeşte să strice imaginea citată. Cum nu reuşeşte nici măcar  relativa convenţionalitate a descrierii gestului, cu ponciful „o ţesătură de doliu” cu tot. Şi aceasta pentru că, în realitate, misterul efectului de lectură nu este propriu-zis literar, ci unul care ţine de ordinea fantasmatică. Totul se petrece în locul de întîlnire dintre scenele respective, ce acţionează ca nişte catalizatori, şi fantasmele cititorului."

Iar în realitatea iubirii, erotismul atinge intensităţile cele mai fulminante atunci când fantasmele partenerilor găsesc un teren comun de exercitare, un spaţiu de joc construit prin reuniunea sau, cel puţin, intersecţia filoanelor fantasmatice proprii. În cazurile cele mai imagiative, partenerii îşi ghicesc reciproc fantasmele, le pun în operă, construiesc fantasme comune. Cînd nu se întîmplă aşa, nu se accede la erotism, ci se rămîne în zona gri a sexualităţii goale, ca la bordel, ca în intersecţiile întâmplătoare. Chiar şi dacă, sufleteşte vorbind, „se iubesc” ? Cu siguranţă, pentru că dragostea este completă sau nu e deloc. Ea transmută sexualitatea în erotism şi chiar din clipa aceea nu se mai poate dispensa de acesta, nu mai poate pune corpul între paranteze.  

 vezi
Liviu Antonesei, Despre dragoste. Anatomia unui sentiment

Patanjali- Yoga Sutras

,,Corpul unui îndrăgostit nu va muri niciodată", spun tantrele.

Acest mesaj de dincolo de milenii sună azi uşor ciudat şi de-a dreptul incredibil, ba chiar naiv. Despre misterioasa putere a iubirii de a vindeca şi a proteja fiinţa îndrăgostită, doar în textele vechi mai citim. Dar stau mărturie experienţele amoroase realizate de către îndrăgostiţii de când lumea. Nu e deloc dificil să constatăm cât de vitalizaţi şi ,,în formă" ne simţim după ce am făcut dragoste. Unindu-şi câmpurile aurice, îndrăgostiţii creează o sui generis sferă de protecţie aurică de o vibraţie extrem de elevată. Nicio magie, oricât de puternică, nu poate strabate ,,scutul" de lumină alb strălucitoare din jurul celor două fiinţe îndrăgostite. Să te menţii într-o continuă stare de îndrăgostire, însă, e lucrul cel mai dificil, se pare. Mentalul nostru e pervertit şi otrăvit de impregnări acumulate şi transmise de generaţii şi generaţii de îndrăgostiţi ,,căzuţi", prăbuşiţi, am spune, în ţărâna dezamăgirilor şi frustrărilor. Decadenţa la care asistăm sau suntem părtaşi este condiţia omului profan, angajat într-o cursă infernală, fără sens. Lipsa de scopuri, de orizont, absenţa oricărei mize spirituale, toate aceste neajunsuri ale ,,civilizaţiei" au adus umanitatea într-o zonă obscură, de unde nu se mai întrevăd punţi de salvare. Omul şi-a mutat, prin secole, ,,privirea" spre exterior; el se raportează mereu la celălalt în sensul alterităţii, fără să vadă în iubit/iubită acel alter ego al său, capabil să-l oglindească, să-l manifeste. Cel de care ne îndrăgostim devine, cu timpul, obiectul posesiei noastre, tindem să-l stăpânim, să-l ,,domesticim", să-l facem asemenea nouă, în loc să căutăm în aspectele cele mai sublime ale sufletului său o oglindire, o identificare, îmbogăţindu-ne interior. Ataşamentul egotic, teama de a nu-l pierde, nesiguranţa şi neîncrederea în noi înşine, toate acestea ne împing la fapte regretabile şi deloc spirituale.

Devine din ce în ce mai inevitabilă desacralizarea oricăror structuri, iar omul decade din condiţia sa originară, se îndepărtează tot mai mult de ,,izvoare".

Dacă este ireversibilă sau nu căderea, e greu de anticipat. Optimiştii nu-şi pot reprima speranţa că omul se va opri în gura prăpastiei şi, văzând hăul din Infern, va reîncepe să urce spre regăsirea de Sine.

A face dragoste cu un bărbat tantric e ca o sărbătoare... Bărbatul tantric e proiecţia lui Shiva în plan fizic... el iubeşte necondiţionat şi se dăruieşte femeii cu multă devoţiune. În iubirea lui se simte compasiune, adoraţie, frenezie a iubirii, dăruire neţărmurită. El iubeşte de dragul iubirii şi nu ca să posede... egoul său este anihilat... Dragostea lui e ca un dans divin, iar mângâierile sale sunt ca o briză... corpul său vorbeşte de la sine iubitei sale, pe care o copleşeşte cu daruri de dragoste...

Despre vălul mental feminin

Femeia vine pe lume cu o zestre destul de săracă pentru a face faţă ,,ofensivei" masculine. Este, fizic vorbind, destul de vulnerabilă. Dar a primit, în contrapondere, o mulţime de capacităţi mentale de stocare a ideilor, miturilor şi poveştilor, de preluare şi înmagazinare a tuturor mentalizărilor posibile. Mentalul femeii este preponderent receptiv şi conservator. Aşa încât, bărbaţii pătrund cu greu acest înveliş de impregnări mentale. E chiar imposibil de pătruns, aş zice...

Ce e de făcut?

Uimitor, dar tot femeia deţine si cheia acestei probleme!!! Ea înlătură acest scut, ca prin minune, atunci când este îndrăgostită! Toate vălurile dispar ca prin farmec şi femeia devine amanta perfectă. Nu trebuie să o înveţe nimeni ce să facă, ea ŞTIE! Atunci dispar toate prejudecăţile şi inhibiţiile. Ea devine FEMEIA.

A gift of love

Atunci, Shakti însăşi i s-a înfăţişat sub forma unei Dakini şi i-a înmânat din nou sceptrul cu nestemate... iar el şi-a regăsit identitatea şi a aflat Cine este...