The Feeling Begins

Dacă omenirea a ajuns la un impas ideologic, este pentru că mentalul nostru s-a cristalizat la maximum, fixat pe o gândire raţionalistă care respinge orice tendinţă spre cunoaşterea prin contemplaţie. Dilema existenţială a omului secolului 21 este: ar trebui sau nu să-şi accepte latura sacră a fiinţei, dinspre care, mai mereu, îi parvin semnale? În paralel cu megarobotizarea tuturor domeniilor, îşi croiesc drum spre conştiinţa oamenilor teorii existenţialiste şi ideologii spiritualiste care pun în centrul lor cunoaşterea Fiinţei. La răscruce, mintea umană îşi găseşte neputinţa, iar recursul la sacralitate este deja un gest firesc. Se pare, şi singurul care împacă Mintea cu Fiinţa.

Toate tradiţiile spirituale sunt unanim de acord că iubirea este cea care ne salvează. Iubirea dizolvă toate fluctuaţiile mentale şi ne pune în rezonanţă cu Fiinţa. Să iubeşti total şi necondiţionat manifestarea, iată o temă de reflecţie, un pretext bun pentru un nou început...

Asumarea sexualitatii si amintirea de sine

Ar trebui să spunem lucrurilor pe nume: omul s-a depărtat teribil de mult de fiinţa sa. De-a lungul mileniilor de existenţă sub semnul căderii, structurile noastre au suferit grave pervertiri, menite să ne facă să uităm de natura noastră esenţială. Am traversat epoci de glorie şi de cădere, războaie şi dezastre şi am deprins să privim viaţa noastră ca pe un spectacol care ne cuprinde. De fiecare dată când ne amintim de noi, înţelegem că ne aflăm mereu la răspântie şi bâjbâim căutând un ,,semn" care să ne arate Calea. În momentele de sinceritate cu noi înşine- de mare graţie, trebuie să recunoaştem- aflăm că ea, Calea, se află în adâncurile fiinţei. Această amintire de sine, introspecţia, o spune şi Gurdjiev, e singura salvare a fiinţei umane. Primul obstacol, insurmontabil adesea, este mentalul nostru. Suntem năpădiţi de prejudecăţi şi ne agăţăm de ele, rămânând fideli unor scheme de gândire care ne-au ajutat cândva să evoluăm. Logic şi explicabil de altfel.

Vechii tantrici au ştiut că transcenderea mentalului inferior şi renunţarea la gânduri se poate obţine cel mai simplu în timpul actului amoros. În extazul erotic gândurile sunt blocate, iar omul regăseşte extazul trăirii întru fiinţă. Am înţeles- da, e marea cucerire a mea asupra mentalului meu- că erotismul unei persoane e cel mai nepervertit domeniu al personalităţii sale, căci corpul nu te minte niciodată. De prea multe ori mentalul fabulează, ne minţim prea ades crezând că suntem ceea ce am vrea să fim, iar noi trăim într-o eternă poveste. Dar dorinţa nu poate fi mimată. Planul erotic s-a menţinut drept cea mai autentică structură a fiinţei. Calificăm adesea acest plan al instinctelor şi dorinţelor drept animalic. Şi poate că nu greşim. De altfel, să ne amintim că animalele au instincte nepervertite, au o anume puritate la acest nivel. Încât ne punem fireasca întrebare: oare conştiinţa cu care ne-a înzestrat Creatorul este spre a ne ajuta sau pentru a ne pierde? Vorbim adesea de inteligenţa umană dar oare suntem superiori într-adevăr? Suferinta umana arata ca nu suntem. De prea multe ori mentalul ne otrăveşte şi ne denaturează existenţa.

De ce ne este atât de greu să înţelegem că unitatea dintre fizic, mental şi spirit ne readuce la condiţia sacră a omului primordial? Este mai simplu să condamnăm de la tribuna unui mental precar orice apropiere de vechi tradiţii spirituale, catalogându-le drept erezii şi confiscând Divinitatea de dragul limitelor noastre. Dacă am asculta glasul fiinţei noastre şi  am trăi în adevăr pe toate palierele existenţei noastre, asumându-ne sexualitatea şi urmărind să ne purificăm analogic structurile superioare, condiţia de graţie a spiritului ar triumfa, iar suferinţa umană ar rămâne doar un mit.

Jacques Ferber- Tragedia femeii: frică şi dependenţă (I)

            Dacă într-un blog anterior am vorbit despre tragedia bărbatului, aceea de a nu cunoaşte femininul, aş vrea aici să vorbesc despre tragedia femeii, aşa cum o văd eu şi despre cum poate fi depăşită această tragedie. Căci aici, ca şi în altă parte, nu e vorba de a renega acest fenomen, pentru că în chiar aspectul tragic şi în această zonă de suferinţă se află germenele dezvoltării şi accesul la transcendenţă.

            Dacă masculinul poate ignora femininul, nu este la fel când vorbim de feminin, care, prin natura sa, este însăşi relaţia. Pentru a ne imagina: dacă masculinul poate fi reprezentat ca un arbore ( forţă, curaj, continuitate, determinare, hotărâre), femininul este liana care se înfăşoară în jurul copacilor şi care uneşte toţi aceşti copaci pentru a crea o reţea vegetală. Femeia, încarnare naturală a femininului, adesea nu vede salvarea decât în relaţie şi simte, mai mult decât bărbatul, nevoia raportului cu ceilalţi pentru a exista. Bărbatul crede adesea că nu are nevoie de nimeni, că el poate face totul singur. Este de altfel calitatea sa, să ştie (să vrea) să se asigure în toate împrejurările, dar el tinde să ignore ceea ce el datorează altora pentru a fi ceea ce este. Femeia, dimpotrivă, simte importanţa relaţiei în viaţa ei. Este suficient să parcurgem magazinele pentru femei, pentru a vedea câte femei sunt nemulţumite în ceea ce priveşte comunicarea în general şi mai ales relaţia bărbat- femeie. Între ei, bărbaţii vorbesc despre fotbal, maşini, serviciu, iar când vorbesc despre femei, o fac adesea lăudându-se cu noi cuceriri. Femeile între ele nu vorbesc decât despre bărbaţi, cu excepţia mamelor, care vorbesc şi despre copii. Evident, este un clişeu dar, la modul global, aceasta corespunde unei tendinţe.

Femeia se situează într-un raport particular, dat de frică şi dependenţă faţă de bărbat.

              Femeile se tem de bărbaţi, au teamă de elementul masculin cuceritor, de forţa care posedă. Ele au toate motivele să se teamă: violurile, negarea şi opresiunea femeii în societăţile patriarhale au creat un subconştient colectiv de angoasă faţă de tot ce înseamnă dorinţa de posesie a bărbatului.

            În primul rând, femeia are nevoie să fie în siguranţă, să se simtă recunoscută în calitatea sa de femeie. Bărbatul nu înţelege întotdeauna acest surplus de protecţie necesară femeii pentru a se simţi bine şi a se deschide spre el. El nu înţelege ce înseamnă să fii penetrată, să primeşti pe celălalt în tine, să te deschizi în profunzimea vulnerabilităţii tale. Din această cauză, pentru că bărbatul poate fi brutal, grosier, aşa cum a făcut-o în vechime, femeia tinde să-l menţină pe bărbat la distanţă la început, căutând în acelaşi timp să placă, să seducă, pentru ca cel pe care ea l-a ales, să intre în jocul ei. Uneori, bărbaţii mai inhibaţi, cu carenţă de yang, pot aborda femeia, pur şi simplu, oprindu-se în faza de început, fără a căuta să meargă puţin mai departe şi fără să înţeleagă că dacă ea zice,,nu” acum, este pentru a încercă bărbatul în intenţia sa, pentru a vedea unde se situează. Ea îl judecă, îl evaluează. ,,Va fi un bun amant? Va fi un protector? Are şi testicule şi inimă? Are forţă şi răbdare? Mă iubeşte în realitate? Va rămâne cu mine?” Ea poate chiar să proiecteze imaginea Prinţului încântător care domină lumea şi, în acelaşi timp, nu are ochi decât pentru ea. Ea are nevoie să verifice că bărbatul poate să asigure, prin calităţile sale de lider, curaj, protecţie, fiind în acelaşi timp tandru şi prevăzător. În această fază, o femeie încă imatură sentimental, poate să pară paradoxală: ea cere bărbatului să-i spună tot ce gândeşte, să fie, deci, total transparent, dar în acelaşi timp ea nu vrea să audă decât ,, te iubesc doar pe tine şi te voi iubi toată viaţa”. Este fetiţa din ea, cea care vorbeşte, cea care pretinde să fie, în mod absolut, obiectul dragostei celuilalt. Ea spune: ,,caut dragostea absolută, fără de care viaţa nu merită să fie trăit㔺i ,,vreau să mă iubeşti doar pe mine şi să fii în întregime doar al meu”. O manifestare a ego-ului, nu-i aşa?

              Frica de bărbaţi odată depăşită, apare dependenţa. Tragedia multor femei este de a crede că existenţa lor, reuşita lor, fericirea şi plăcerea depind de această relaţie, că viaţa nu se poate parcurge decât în doi. Evident, această situaţie a fost denunţată de feminism care a văzut aici expresia dominaţiei masculine şi stereotipia femeii ,,feminine”, pe care a trebuit s-o demoleze. Şi, efectiv, există multe stereotipii aici, dar nu numai. Femeile care sunt revoltate împotriva acestor stereotipii feminine, au devenit ca şi bărbaţii: curajoase, competitive, raţionale, seci, fără intuiţie. Pe scurt, ele nu s-au eliberat de un stereotip decât pentru a adopta un altul, acela al femeii active, al femeii eliberate cum se spunea prin anii 80, o femeie condusă de fapt de către partea sa masculină, animus, ca să folosim un termen jungian. Din această cauză, dacă într-o primă fază femeile au fost dominate, mai apoi ele au devenit ,,egale cu bărbaţii”, dar mergând către masculin. Elementul feminin a fost negat, devalorizat.

Saint-Exupéry despre dragoste si posesie

           ,,Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai cruntă suferinţă. Căci, în ciuda părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietăţii, care este contrariul dragostei. Căci iubindu-l pe Domnul, voi colinda drumurile ca să-L duc şi celorlalţi oameni. Şi nu-l voi reduce la robie. Şi voi fi hrănit din ceea ce dăruieşte altora. Pe cel care iubeşte cu adevărat îl recunosc după faptul că nu poate fi lezat. Pe cel care moare pentru imperiu, imperiul nu-l poate jigni. Se poate vorbi de nerecunoştinţa unuia sau altuia, dar cine ar putea vorbi de nerecunoştinţa imperiului? Imperiul e clădit din ceea ce îi dăruieşti, şi după ce aritmetică sordidă i-ai putea pretinde un omagiu? Cel care şi-a dăruit viaţa templuluişi s-a contopit cu el, acela iubea cu adevărat, dar cum s-ar putea simţi jignit de către templu?           Dragostea adevărată începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb. Iar dacă exerciţiul rugăciunii este atât de important pentru a-i învăţa pe oameni dragostea de oameni, e în primul rând fiindcă nu aşteaptă răspuns.

            Dragostea noastră e clădită pe ură, căci voi vă opriţi la femeia sau bărbatul din care vă faceţi o provizie şi urâţi, asemenea câinilor ce se învârt în jurul hranei, pe oricine trage cu ochiul la ospăţul vostru. Numiţi dragoste acest egoism al ospăţului. De-abia v-a fost acordată dragostea, şi voi, întocmai ca în falsele voastre prietenii, transformaţi acest dar liber în servitute şi robie şi, din clipa în care sunteţi iubiţi începeţi să vă simţiţi lezaţi. Şi vă impuneţi, pentru a aservi mai bine, spectacolul suferinţei voastre. Şi, desigur, suferiţi. Dar tocmai această suferinţă îmi displace. Cum aş putea, oare, s-o admir?

            Desigur, când eram tânăr, mă învârteam ca nebun, pe terasa mea, din cauza vreunei sclave fugite, în care-mi citeam vindecarea. Aş fi ridicat armate ca s-o recuceresc. Şi, pentru a o avea, aş fi aruncat provizii la picioarele ei, dar Dumnezeu mi-e martor că nu am confundat niciodată înţelesul lucrurilor şi nu am numit dragoste, chiar dacă îmi punea viaţa în joc, această căutare a prăzii.

            Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamăgită, iat dragostea adevărată prin aceea că nu poate fi lezată.

            Dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o pe aceea, căci te degradează...” ascultă-i cu îngăduinţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci cine are puterea de a te leza?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o, căci toate îngrijirile tale sunt inutile...” ascultă-i cu indulgenţă, dar nu-ţi schimba comportarea căci ai ales o dată. Iar dacă ceea ce primeşti poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dai?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Aici ai datorii, aici nu ai. Aici darurile tale sunt recunoscute. Aici sunt batjocorite.”, astupă-ţi urechile în faţa aritmeticii.

            Tuturor le vei răspunde: ,, A mă iubi înseamnă, înainte de toate, a colabora cu mine”.

            Aidoma templului unde numai prietenul intră, dar acela infinit."

Sexul şi mâna

,,Este interesant că, adesea, în romane şi chiar în filme, creează mai multă tulburare, sunt mai sesizante, nu scenele propriu-zis de sexualitate directă, ci cele în care intră în joc alte părţi ale corpului, de pildă cele în care intervine mâna unuia dintre parteneri. Cum am întîlnit câteva într-un roman de M. Aymé, ori ca aceasta din Casa asasinată de Pierre Magnou: „Simţi că ea îi pune mîna încet pe centură şi că o alunecă lent de-a lungul abdomenului. Începu să-l mîngîie prin stofă (…) În această obscuritate în care se închidea, de obiecei singur, cu ochii larg deschişi, era o stranie senzaţie să simtă cum sexul său se trezea sub mîngîierea acestei mîini delicate…”. De unde provine tulburarea ? Din faptul că femeia este activă, că îi aparţine iniţiativa ? Este posibil, dar explicaţia nu mi se pare suficientă. Literar vorbind, cred că efectul provine din introducerea cîtorva cuvinte ale delicateţii, ce ţin de tandreţe, într-un context pasional. De pildă, acel „lent” care sugerează o conduită activă, însă neagresivă, ce-i lasă bărbatului posibilitatea de a se sustrage sau a se activa şi el, de a nu se retrage oripilat. Sau „delicateţea mâinii” asociată îndrăznelii gestului pe care îl execută. Autorului îi „iese de altfel, o sută de pagini mai departe, pentru că nu face exces de erotism, şi o frumoasă scenă de masturbare feminină: „Mâna sa lungă de pianistă survola cu degetele triunghiul negru ca o ţesătură de doliu ce sublinia închizătoarea pântecului său în bucle strînse şi regulate…”. Interesant este că pasajul imediat anterior, în care ea-i povesteşte ce face, îi spune că-i place ce(-şi) face, nu reuşeşte să strice imaginea citată. Cum nu reuşeşte nici măcar  relativa convenţionalitate a descrierii gestului, cu ponciful „o ţesătură de doliu” cu tot. Şi aceasta pentru că, în realitate, misterul efectului de lectură nu este propriu-zis literar, ci unul care ţine de ordinea fantasmatică. Totul se petrece în locul de întîlnire dintre scenele respective, ce acţionează ca nişte catalizatori, şi fantasmele cititorului."

Iar în realitatea iubirii, erotismul atinge intensităţile cele mai fulminante atunci când fantasmele partenerilor găsesc un teren comun de exercitare, un spaţiu de joc construit prin reuniunea sau, cel puţin, intersecţia filoanelor fantasmatice proprii. În cazurile cele mai imagiative, partenerii îşi ghicesc reciproc fantasmele, le pun în operă, construiesc fantasme comune. Cînd nu se întîmplă aşa, nu se accede la erotism, ci se rămîne în zona gri a sexualităţii goale, ca la bordel, ca în intersecţiile întâmplătoare. Chiar şi dacă, sufleteşte vorbind, „se iubesc” ? Cu siguranţă, pentru că dragostea este completă sau nu e deloc. Ea transmută sexualitatea în erotism şi chiar din clipa aceea nu se mai poate dispensa de acesta, nu mai poate pune corpul între paranteze.  

 vezi
Liviu Antonesei, Despre dragoste. Anatomia unui sentiment

Patanjali- Yoga Sutras

,,Corpul unui îndrăgostit nu va muri niciodată", spun tantrele.

Acest mesaj de dincolo de milenii sună azi uşor ciudat şi de-a dreptul incredibil, ba chiar naiv. Despre misterioasa putere a iubirii de a vindeca şi a proteja fiinţa îndrăgostită, doar în textele vechi mai citim. Dar stau mărturie experienţele amoroase realizate de către îndrăgostiţii de când lumea. Nu e deloc dificil să constatăm cât de vitalizaţi şi ,,în formă" ne simţim după ce am făcut dragoste. Unindu-şi câmpurile aurice, îndrăgostiţii creează o sui generis sferă de protecţie aurică de o vibraţie extrem de elevată. Nicio magie, oricât de puternică, nu poate strabate ,,scutul" de lumină alb strălucitoare din jurul celor două fiinţe îndrăgostite. Să te menţii într-o continuă stare de îndrăgostire, însă, e lucrul cel mai dificil, se pare. Mentalul nostru e pervertit şi otrăvit de impregnări acumulate şi transmise de generaţii şi generaţii de îndrăgostiţi ,,căzuţi", prăbuşiţi, am spune, în ţărâna dezamăgirilor şi frustrărilor. Decadenţa la care asistăm sau suntem părtaşi este condiţia omului profan, angajat într-o cursă infernală, fără sens. Lipsa de scopuri, de orizont, absenţa oricărei mize spirituale, toate aceste neajunsuri ale ,,civilizaţiei" au adus umanitatea într-o zonă obscură, de unde nu se mai întrevăd punţi de salvare. Omul şi-a mutat, prin secole, ,,privirea" spre exterior; el se raportează mereu la celălalt în sensul alterităţii, fără să vadă în iubit/iubită acel alter ego al său, capabil să-l oglindească, să-l manifeste. Cel de care ne îndrăgostim devine, cu timpul, obiectul posesiei noastre, tindem să-l stăpânim, să-l ,,domesticim", să-l facem asemenea nouă, în loc să căutăm în aspectele cele mai sublime ale sufletului său o oglindire, o identificare, îmbogăţindu-ne interior. Ataşamentul egotic, teama de a nu-l pierde, nesiguranţa şi neîncrederea în noi înşine, toate acestea ne împing la fapte regretabile şi deloc spirituale.

Devine din ce în ce mai inevitabilă desacralizarea oricăror structuri, iar omul decade din condiţia sa originară, se îndepărtează tot mai mult de ,,izvoare".

Dacă este ireversibilă sau nu căderea, e greu de anticipat. Optimiştii nu-şi pot reprima speranţa că omul se va opri în gura prăpastiei şi, văzând hăul din Infern, va reîncepe să urce spre regăsirea de Sine.