Vorbind despre nevoia de lirism absolut Ion Barbu spunea ca Arghezi nu e decât " un autor de reuşite". Într-un fel, am fost de acord, lirica argheziană nu e - să zicem- genul meu. Dar are o poezie, Morgenstimmung, pentru care "îl iert" şi-l iubesc.
Morgenstimmung
Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
Într-o după-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.
Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mănăstirea mi-a rămas descuiată.
Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi
degetul tău cel mic,
care pipăia mierlele pe clape -
Şi întreaga ta făptură, aproape.
Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
In încăperea universului închis,
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
Şubrede bârnele,ca foile
florii.
De ce-ai cântat ? De ce te-am auzit ?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărţit - în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.
joi, 29 ianuarie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
