Sexul şi mâna

,,Este interesant că, adesea, în romane şi chiar în filme, creează mai multă tulburare, sunt mai sesizante, nu scenele propriu-zis de sexualitate directă, ci cele în care intră în joc alte părţi ale corpului, de pildă cele în care intervine mâna unuia dintre parteneri. Cum am întîlnit câteva într-un roman de M. Aymé, ori ca aceasta din Casa asasinată de Pierre Magnou: „Simţi că ea îi pune mîna încet pe centură şi că o alunecă lent de-a lungul abdomenului. Începu să-l mîngîie prin stofă (…) În această obscuritate în care se închidea, de obiecei singur, cu ochii larg deschişi, era o stranie senzaţie să simtă cum sexul său se trezea sub mîngîierea acestei mîini delicate…”. De unde provine tulburarea ? Din faptul că femeia este activă, că îi aparţine iniţiativa ? Este posibil, dar explicaţia nu mi se pare suficientă. Literar vorbind, cred că efectul provine din introducerea cîtorva cuvinte ale delicateţii, ce ţin de tandreţe, într-un context pasional. De pildă, acel „lent” care sugerează o conduită activă, însă neagresivă, ce-i lasă bărbatului posibilitatea de a se sustrage sau a se activa şi el, de a nu se retrage oripilat. Sau „delicateţea mâinii” asociată îndrăznelii gestului pe care îl execută. Autorului îi „iese de altfel, o sută de pagini mai departe, pentru că nu face exces de erotism, şi o frumoasă scenă de masturbare feminină: „Mâna sa lungă de pianistă survola cu degetele triunghiul negru ca o ţesătură de doliu ce sublinia închizătoarea pântecului său în bucle strînse şi regulate…”. Interesant este că pasajul imediat anterior, în care ea-i povesteşte ce face, îi spune că-i place ce(-şi) face, nu reuşeşte să strice imaginea citată. Cum nu reuşeşte nici măcar  relativa convenţionalitate a descrierii gestului, cu ponciful „o ţesătură de doliu” cu tot. Şi aceasta pentru că, în realitate, misterul efectului de lectură nu este propriu-zis literar, ci unul care ţine de ordinea fantasmatică. Totul se petrece în locul de întîlnire dintre scenele respective, ce acţionează ca nişte catalizatori, şi fantasmele cititorului."

Iar în realitatea iubirii, erotismul atinge intensităţile cele mai fulminante atunci când fantasmele partenerilor găsesc un teren comun de exercitare, un spaţiu de joc construit prin reuniunea sau, cel puţin, intersecţia filoanelor fantasmatice proprii. În cazurile cele mai imagiative, partenerii îşi ghicesc reciproc fantasmele, le pun în operă, construiesc fantasme comune. Cînd nu se întîmplă aşa, nu se accede la erotism, ci se rămîne în zona gri a sexualităţii goale, ca la bordel, ca în intersecţiile întâmplătoare. Chiar şi dacă, sufleteşte vorbind, „se iubesc” ? Cu siguranţă, pentru că dragostea este completă sau nu e deloc. Ea transmută sexualitatea în erotism şi chiar din clipa aceea nu se mai poate dispensa de acesta, nu mai poate pune corpul între paranteze.  

 vezi
Liviu Antonesei, Despre dragoste. Anatomia unui sentiment