Dacă într-un blog anterior am vorbit despre tragedia bărbatului, aceea de a nu cunoaşte femininul, aş vrea aici să vorbesc despre tragedia femeii, aşa cum o văd eu şi despre cum poate fi depăşită această tragedie. Căci aici, ca şi în altă parte, nu e vorba de a renega acest fenomen, pentru că în chiar aspectul tragic şi în această zonă de suferinţă se află germenele dezvoltării şi accesul la transcendenţă.
Dacă masculinul poate ignora femininul, nu este la fel când vorbim de feminin, care, prin natura sa, este însăşi relaţia. Pentru a ne imagina: dacă masculinul poate fi reprezentat ca un arbore ( forţă, curaj, continuitate, determinare, hotărâre), femininul este liana care se înfăşoară în jurul copacilor şi care uneşte toţi aceşti copaci pentru a crea o reţea vegetală. Femeia, încarnare naturală a femininului, adesea nu vede salvarea decât în relaţie şi simte, mai mult decât bărbatul, nevoia raportului cu ceilalţi pentru a exista. Bărbatul crede adesea că nu are nevoie de nimeni, că el poate face totul singur. Este de altfel calitatea sa, să ştie (să vrea) să se asigure în toate împrejurările, dar el tinde să ignore ceea ce el datorează altora pentru a fi ceea ce este. Femeia, dimpotrivă, simte importanţa relaţiei în viaţa ei. Este suficient să parcurgem magazinele pentru femei, pentru a vedea câte femei sunt nemulţumite în ceea ce priveşte comunicarea în general şi mai ales relaţia bărbat- femeie. Între ei, bărbaţii vorbesc despre fotbal, maşini, serviciu, iar când vorbesc despre femei, o fac adesea lăudându-se cu noi cuceriri. Femeile între ele nu vorbesc decât despre bărbaţi, cu excepţia mamelor, care vorbesc şi despre copii. Evident, este un clişeu dar, la modul global, aceasta corespunde unei tendinţe.
Femeia se situează într-un raport particular, dat de frică şi dependenţă faţă de bărbat.
În primul rând, femeia are nevoie să fie în siguranţă, să se simtă recunoscută în calitatea sa de femeie. Bărbatul nu înţelege întotdeauna acest surplus de protecţie necesară femeii pentru a se simţi bine şi a se deschide spre el. El nu înţelege ce înseamnă să fii penetrată, să primeşti pe celălalt în tine, să te deschizi în profunzimea vulnerabilităţii tale. Din această cauză, pentru că bărbatul poate fi brutal, grosier, aşa cum a făcut-o în vechime, femeia tinde să-l menţină pe bărbat la distanţă la început, căutând în acelaşi timp să placă, să seducă, pentru ca cel pe care ea l-a ales, să intre în jocul ei. Uneori, bărbaţii mai inhibaţi, cu carenţă de yang, pot aborda femeia, pur şi simplu, oprindu-se în faza de început, fără a căuta să meargă puţin mai departe şi fără să înţeleagă că dacă ea zice,,nu” acum, este pentru a încercă bărbatul în intenţia sa, pentru a vedea unde se situează. Ea îl judecă, îl evaluează. ,,Va fi un bun amant? Va fi un protector? Are şi testicule şi inimă? Are forţă şi răbdare? Mă iubeşte în realitate? Va rămâne cu mine?” Ea poate chiar să proiecteze imaginea Prinţului încântător care domină lumea şi, în acelaşi timp, nu are ochi decât pentru ea. Ea are nevoie să verifice că bărbatul poate să asigure, prin calităţile sale de lider, curaj, protecţie, fiind în acelaşi timp tandru şi prevăzător. În această fază, o femeie încă imatură sentimental, poate să pară paradoxală: ea cere bărbatului să-i spună tot ce gândeşte, să fie, deci, total transparent, dar în acelaşi timp ea nu vrea să audă decât ,, te iubesc doar pe tine şi te voi iubi toată viaţa”. Este fetiţa din ea, cea care vorbeşte, cea care pretinde să fie, în mod absolut, obiectul dragostei celuilalt. Ea spune: ,,caut dragostea absolută, fără de care viaţa nu merită să fie trăit㔺i ,,vreau să mă iubeşti doar pe mine şi să fii în întregime doar al meu”. O manifestare a ego-ului, nu-i aşa?
Frica de bărbaţi odată depăşită, apare dependenţa. Tragedia multor femei este de a crede că existenţa lor, reuşita lor, fericirea şi plăcerea depind de această relaţie, că viaţa nu se poate parcurge decât în doi. Evident, această situaţie a fost denunţată de feminism care a văzut aici expresia dominaţiei masculine şi stereotipia femeii ,,feminine”, pe care a trebuit s-o demoleze. Şi, efectiv, există multe stereotipii aici, dar nu numai. Femeile care sunt revoltate împotriva acestor stereotipii feminine, au devenit ca şi bărbaţii: curajoase, competitive, raţionale, seci, fără intuiţie. Pe scurt, ele nu s-au eliberat de un stereotip decât pentru a adopta un altul, acela al femeii active, al femeii eliberate cum se spunea prin anii 80, o femeie condusă de fapt de către partea sa masculină, animus, ca să folosim un termen jungian. Din această cauză, dacă într-o primă fază femeile au fost dominate, mai apoi ele au devenit ,,egale cu bărbaţii”, dar mergând către masculin. Elementul feminin a fost negat, devalorizat.
Postări
