Dincolo de vid- EU SUNT

Problema esenţială căreia noi trebuie să-i facem faţă pe tot parcursul vieţii este vidul existenţial. Petrecem mult ocupându-ne timpul cu diverse acţiuni: la serviciu, într-o relaţie de cuplu, crescând copii sau călătorind. Pe scurt, ne umplem timpul cu diverse activităţi tocmai pentru a evita să stăm de vorbă cu noi înşine, pentru a ne evita pe noi ca esenţă. Pascal vorbea de ,,divertisment”. ,,Când stau câteodată şi meditez asupra diverselor frământări umane şi asupra pericolelor şi greutăţilor la care oamenii se expun, (...) descopăr că toată nefericirea umană vine de la un singur lucru şi anume acela de a nu şti să rămâi în tine însuţi şi să descoperi acolo liniştea şi fericirea. Oamenii nu caută comunicarea şi divertismentul decât pentru că nu ştiu rămâne singuri cu ei înşişi. Când m-am gândit mai îndeaproape şi după ce am găsit cauza tuturor nefericirilor noastre, am descoperit că există aici un bine efectiv care constă în nefericirea naturală a condiţiei umane slabe şi muritoare şi atât de mizerabile încât nimic nu poate să ne consoleze atunci când ne gândim la ea în amănunt.
Dacă ar fi să ne imaginăm cea mai bună postură în care am putea să existăm, de pildă aceea de a fi rege, cu toate binefacerile şi avantajele ei, am ajunge, mai devreme sau mai târziu la aceeaşi concluzie referitoare la sensul vieţii: nimic nu ne face fericiţi. Fericirea nu ţine de lucrurile exterioare. Mai devreme sau mai târziu şi regele se va plictisi, ba chiar se va imbolnăvi şi va muri.”

Divertismentul este chiar această capacitate pe care o avem de a ne activa pentru a evita întâlnirile cu noi înşine, în vid, în singurătate şi a vedea disperarea. Chiar activităţi calme ca lectura, vederea unui film, bucătăria pot fi divertismente pentru noi. În linii mari, viaţa noastră este compusă din divertismente pe care le căutăm tocmai pentru a ne îndepărta de noi înşine. Suntem gata să suferim timp de mai mulţi ani într-o relaţie dificilă sau să ne riscăm viaţa pentru a evita să simţim acest vid interior, profund. Îndrăgostitul îl va trăi ca o dorinţă de regăsire a celei pe care o iubeşte, activul ca pe o pulsiune ardentă de a face mereu ceva, iar inhibatul se va aşeza în faţa unui joc video pentru a evita întâlnirea cu el însuşi. Această frică de vid nu este rezultatul unei traume din copilărie ci simpla pecete a existenţei noastre în calitate de fiinţe umane. Este inevitabilă.
Această capacitate de a ne deturna pe noi înşine poate fi utilă în viaţa cotidiană. Căci, până la urmă, nu este vorba decât de jocuri pe care le iniţiem pentru a ne deturna de al adevărata noastră natură. Dar făcând toate aceste activităţi cu seriozitate şi crezând în importanţa lor, aceea de a ne face să accedem la anumite lucruri ( a fi un star, a găsi sufletul pereche, a fi bogat, etc.), noi evităm vidul care hrăneşte disperarea. Într-adevăr, trezindu-ne conştiinţa la a înţelege vanitatea acestor activităţi ale noastre şi la a percepe vidul din fiinţa noastră, putem ajunge adesea la nihilism, la o atitudine de negare şi de a vedea totul în negru. Nietzsche, Kierkegaard si Schopenhauer au avut această conştiinţă şi se spune că viaţa lor este de neinvidiat şi că poate fi preferabil să trăieşti în inconştienţă mai bine decât ei. (să ne amintim de ,,fericiţi cei săraci cu duhul...”) Dar aceste momente de clarviziune şi adesea de angoasă în faţa vidului şi lipsei de sens al vieţii, ne conduce la o primă priză de conştiinţă a umanităţii noastre. Suntem muritori: tot ce facem, tot ce trăim, nu va rămâne. Şi, mai rău decât atât, nu există nimic în interiorul sinelui. Nimic, nimic. Acest vid este atât de înspăimântător pentru ego, care vede în avest vid moartea sa directă: ,,Nu sunt nimic!” Ne petrecem timpul crezând că suntem personajul principal pe scena vieţii, dar nu suntem decât figuranţi în filmul Vieţii. Suntem ataşaţi de relaţiile noastre şi de ceea ce e bun dar totul va avea un sfârşit. Cum să nu cazi în disperare? Cum să nu fii deprimat?
Şi totuşi, învăţăturile cele mai profunde ale tuturor marilor tradiţii spirituale a le lumii, cu precădere cele orientale, ne spun că nu suntem nimic din ceea ce am putea crede. EU SUNT este doar o conştiinţă şi nu o personalitate. Chiar şi termenul EU SUNT se pretează la o mulţime de confuzii, căci nu există nimic în afară de MINE ca EGO, în sensul exact al termenului. Şi acest EU SUNT este drumul conexiunii cu Divinul, în natura noastră profundă care este vacuitate. Să înţelegem bine acşti termeni: vid şi vacuitate. Este de fapt exact acelaşi lucru, dar modalitatea de percepţie este diferită. Vidul este perceput ca un ceva dezagreabil (mă simt gol), pe când vacuitatea este în acelaşi timp plenitudine, interacţiune permanentă, este SHUNYATA din sanscrită.
De aceea, disperarea poate fi locul trezirii, depresia, poarta către Divin. Depresivul care suferă sau leneşul cinic care se plictiseşte, pot fi mult mai aproape de trezirea spirituală decât cel care meditează şi cântă mantre tot timpul. Divinul se întâlneşte cel mai adesea în suferinţă. Nu pentru că, aşa cum a putut crede tradiţia creştină, a te flagela înseamnă a te apropia de Dumnezeu, căci întâlnirea cu Divinul este dragoste şi fericire, dar pentru că, în suferinţă, o poartă se deschide spre centrul fiinţei noastre, iar noi putem pătrunde spre esenţa noastră care nu este deloc egoul ci chiar vidul. Astfel, suferinţa dată de dorul de Celălalt este o cale miraculoasă de acces la Divin. Ceea ce ne lipseşte nu este neapărat celălalt, căci nimeni nu poate umple golul din sufletul nostru, ci este Celălalt de natură divină. Şi cum am putea să-l primim în noi pe Divin dacă nu suntem curăţaţi de mizeria din noi?