Suntem investiti cu atributele divinitatii

În fapt, nu există decât două atitudini în faţa inexorabilului: disperarea şi rugăciunea. Cioran şi David. ,,Homo sum: humani nil a me alienum puto."- să rostim alături de Terentius. Cine nu s-a confrunat cu stări de disperare, nu trăieşte pe pământ. Disperarea însă nu e o stare venită din cer. După căderea adamică, îngerii au vegheat mereu sufletele celor căzuţi şi le-au arătat calea. Disperarea se cuibăreşte în sufletele celor slabi şi se hrăneşte din egoismul lor. Esti disperat din egoism. Pentru că nu vezi nimic la orizont, nu găseşti calea de ieşire din impas, devii morbid, disperarea te blochează. Pentru cei disperaţi, orizontul se îngustează până la o totală reducţie. Disperatul nu mai vede decât soluţia nefiinţei.

Ca să accesezi nivelul spiritualităţii, ar trebui să sari dincolo de limitele impuse de minte. Să depăşeşti nivelul raţional. Nimic nu justifică o atare opţiune, când ţi s-a spus mereu, de la Descartes încoace, că raţiunea trebuie să fie ,,farul” fiinţei. Sunt adevăruri imuabile. Şi totuşi... Experienţele extrasenzoriale pe care le trăim cu toţii, mai mult sau mai puţin conştient şi despre care vorbesc cei care le-au experimentatat întreaga lor existenţă, ne ,,fac cu ochiul”, ne stârnesc cel puţin curiozitatea. Dar aceste experienţe nu pot fi înţelese raţional si atunci apare blocajul mental care nu ne lasă să ,,vedem” dincolo. Experienţa divinului nu e o stare pe care s-o înţelegi cu raţiunea. Mintea comună nu are ,,setări” pentru a percepe trăirile ce ţin de suflet. La suflet se ajunge când mintea discursivă se opreşte. Există la români expresia ,,a-ţi sta mintea în loc”- o expresie care exprimă o situaţie foarte reală, o atitudine a minţii de a se opri, atunci când se petrece un fapt ieşit din comun. E un stop al minţii discursive, un hiatus, o nişă prin care, dacă am putea intra, am ajunge la planul de non-minte. Despre acest plan supramental există, în scrierile înţelepţilor, o mulţime de date.

Percepţia în fiinţă a nivelului aperceptiv al spiritualului ţine de o libertate totală pe care aspirantul la cunoaştere o asumă şi o manifestă, dar şi de un anumit curaj de a plonja în necunoscut. Se vorbeşte chiar de o stare de eroism al căutătorului de spiritualitate, care îşi sacrifică statutul sigur si comod al trăitorului obişnuit şi porneşte să înfrunte necunoscutul.

Dar drumul către esenţa noastră divină este vegheat de îngeri. Iar căutătorului sincer, aceştia i se revelează şi îl asigură că e pe drumul cel bun. Ingerii sunt- cum altfel?- printre noi. Ei ştiu ceea ce noi am uitat demult: că suntem investiţi cu atributele divinităţii. Că ţine doar de liberul nostru arbitru să trăim în lumină sau să cădem în disperarea întunericului. Şi că doar dintr-o condamnabilă comoditate şi limitare, uneori dintr-un exacerbat egoism, nu vrem să admitem că existenţa e infinit mai vastă şi mai complicată decât logica şi raţiunea noastră, atât de umane şi limitate, ar putea îngădui.