Camera Sambô

,,— Va rog sa nu ma întrerupeti, le spuse. Acum, ca Anisie a devenit personaj literar, va pot revela si eu secretele copilariei mele. Am sa va spun povestea camerei Sambo... Aveam vreo cinci, sase ani, începu el cu un glas înabusit, si ma aflam cu familia la Movila. Locuiam într-un fel de vila-hotel, care avea doua etaje si vreo cincisprezece, douazeci de camere. în sala de mese, eram vecinii unui grup de tineri foarte misteriosi. Mi se pareau misteriosi pentru ca, desi vorbeau româneste, nu întelegeam prea bine ce vorbeau. Din când în când unul dintre ei rostea un cuvânt straniu, fara sens pentru mine, si atunci toti începeau sa exclame, sa se agite, sa ridice glasurile. Eu eram fascinat de misterele lor. si într-o zi, întorcând brusc capul catre masa lor, într-un moment când discutia ajunsese neobisnuit de animata, am auzit pe unul dintre ei, pe cel care mi se parea cel mai batrân pentru ca avea mustati, l-am vazut ridicând bratul catre tavan, parca ar fi indicat o directie, si l-am auzit rostind cu un glas solemn: Sambdl Toti au amutit deodata si si-au plecat ochii în farfurie. Apoi au repetat, pe rând: Sambdl Sambdl... în acea clipa am simtit un fior necunoscut pâna atunci: simteam ca patrunsesem într-un mare si cutremurator secret. Toate misterele barbatilor de la masa alaturata erau concentrate în aceste doua silabe: Samba, si printr-o împrejurare providentiala, întorsesem capul exact în momentul în care omul cu mustati aratase directia în care se afla aceasta taina, Samba. Se afla deasupra noastra, undeva deasupra noastra, la etajul doi... si, evident, chiar în dupa-amiaza aceea am plecat s-o descopar. Noi, copiii, dormeam într-o camera separata, cu doica, alaturi de cea a parintilor. M-am prefacut ca dorm, si când am simtit ca doica atipise, am iesit, am alergat cât am putut de repede pe culoar, si am urcat la etajul doi. Am simtit ca mi se bate inima de cum am ajuns acolo, la etajul doi. Nu stiam încotro sa ma îndrept, dar simteam cum mi se bate inima din ce în ce mai tare. Am închis ochii, de frica, si am început sa calc încet pe covor, îndreptându-ma catre fundul culoarului. Nu stiu cât am mers, dar m-am trezit în fata unei usi, si în acea clipa am simtit ca acolo era Sambo. M-am întrebat mai târziu cum de am avut curajul sa pun mâna pe clanta si sa intru. Tremuram tot, si daca as fi auzit în acea clipa un zgomot mai puternic sau un tipat de om, probabil ca as fi lesinat. Totusi, am pus mâna pe clanta si am intrat... O vad si acum. Storurile erau lasate, si în camera era o penumbra misterioasa, o racoare de o cu totul alta natura decât racoarea celorlalte camere în care patrunsesem pâna atunci. Nu stiu de ce, mi se parea ca totul pluteste acolo într-o lumina verde; poate unde perdelele erau verzi. Caci, altminteri, camera era plina de fel de fel de mobile, si lazi, si cosuri cu hârtii si jurnale vechi. Dar mie mi se parea ca e verde. si atunci, în clipa aceea, am înteles ce este Sambo. Am înteles ca exista aici, pe pamânt, lânga noi, la îndemâna noastra si totusi invizibil celorlalti, inaccesibil celor neinitiati — exista un spatiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, daca ai avut norocul sa-l cunosti, nu-l mai poti uita, apoi, toata viata. Caci în Sambo simteam ca nu mai traiesc asa cum traisem pâna atunci; traiam altfel, într-o continua, inexprimabila fericire. Nu stiu de unde izvora beatitudinea asta fara nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur ca acolo ma astepta Dumnezeu, si ma lua în brate îndata ce-i calcam pragul. N-am mai simtit, apoi,
nicaieri si niciodata, o asemenea fericire, în nici o biserica, în nici un muzeu; nicaieri si niciodata.
.................................................................................
— Dar, în fond, ce era Samba? întreba Ileana. Ce-ar fi putut însemna cuvântul acesta, Samba?...

Stefan zâmbi.

— Nu înteleg nici eu, dar asta n-are mare importanta. Mai târziu, în liceu, m-am întrebat daca tinerii aceia nu discutau cumva literatura, si daca toate cuvintele acelea stranii, care ma înfiorasera pe mine, nu erau titluri de carti si nume de autori. Poate ca tânarul rostise cu emfaza: Salammbo si ridicase mâna în sus — si mie mi se paruse ca rostise Sambo si aratase spre etajul doi... Dar chiar daca ar fi fost asa, experienta misterului nu ramâne mai putin valabila, în fond, poate ca toate discutiile acelea literare n-aveau decât scopul acesta, ignorat, bineînteles, de catre cei care le purtau, scopul acesta de a-mi revela mie experienta misterului. Nu vreau sa intru, acum, în detalii... V-am spus povestea camerei Sambo ca sa întelegeti de ce nu pot sa va ofer nimic în aceasta camera secreta, de ce nu pot sa va dau nici macar o dulceata. Aici, în camera secreta, nu pot mânca...

— Daca am înteles bine, vorbi Biris, camera aceasta e o replica a camerei Sambo. încerci, acum, la maturitate, sa regasesti experienta aceea inefabila a copilariei... Un psihanalist ar spune ca e vorba de un complex de regresiune, de un infantilism...

— Nu, începu Stefan, nu cred ca ai dreptate. Camera aceasta secreta are alta poveste. E prea lunga ca sa v-o povestesc acum. De altfel, nici nu stiu daca as reusi s-o povestesc. Dar sunt sigur ca e vorba despre altceva. Mi-aduc aminte de un gând care m-a obsedat când eram foarte tânar: cum as face sa pot avea si o alta identitate? Adica, sa fiu si alt om decât acela care ma stiam, ca începeam sa devin, un om cu o anumita formatie intelectuala, conditionat de anumite complexe sociale si morale, cu anumite gusturi, anumite automatisme? Cum as face, îmi spuneam, sa pot trai si altfel decât simteam ca începeam a fi obligat sa traiesc, obligat nu numai de familie sau societate, ci chiar de mine însumi, de propriul meu trecut, de propria mea istorie, cum ar spune Biris. Ca sa va dau un exemplu, îmi placeau anumiti autori, si, deci, ma simteam obligat sa-mi placa întotdeauna, pentru ca ma convinsesem ca-mi plac si simteam ca m-as contrazice daca as declara într-o buna zi ca nu-mi mai plac; as fi avut, în acea zi, sentimentul ca ma contrazic, ca nu sunt consistent, ca nu am, cum se spune, suita în idei... Ei bine, în camera aceasta secreta sunt liber sa ma contrazic, liber sa cred ce-mi place, chiar daca acele credinte si opinii sunt efemere...

— Este, cum s-ar spune, o camera extraistorica si atemporala, facu Biris bine dispus, si începu sa râda."



Mircea Eliade, Noaptea de Sanziene



Mircea Eliade vorbeste despre un spatiu atemporal, ca loc de regasire a Eului. Daca omul Eliade a avut sau nu acesta perceptie extrasenzoriala, nu mai trebuie pus in discutie. Camera Sambo exista. Despre incursiunea Eului in spatiul magic al suspendarii in afara istoriei, voi vorbi in curand.