Recurs la reconciliere

“ ...Dragostea începe să capete un caracter sacru când pune sufletul omului într-o stare de transă. Materia mai grosieră şi materia mai subtilă sunt cuprinse în om de o stare de magnetism atât de profundă, încât mijeşte mai întâi intuiţia şi apoi senzaţia unei lumi ce nu e umană, dar care, în hipersensibilitatea unei stări existenţiale aparte se adapă dintr-un izvor omenesc. Aceasta stare se produce pentru câteva clipe în orice dragoste diferenţiată, dar dificultatea constă în a o face să dureze intens şi definitiv, apoi în a evita trezirea dorinţei carnale care ar paraliza-o… …Este necesar ca erosul sa nu fie numai dorinţă sexuală, ci tocmai iubire, ceva mai subtil si mai vast. Trebuie să doreşti sufletul, fiinţa persoanei iubite, asa cum ii poţi dori trupul. Pornind de la starea aceasta, în raportul fără contacte fizice erosul îţi declanşează contactul fluidic, iar starea fluidică, la rândul ei intensifică erosul. Astfel se poate produce o intensitate vertiginoasă aproape de neconceput pentru femeia şi barbatul de rând. Să iubeşti, să doreşti aşa, fără mişcare, în mod continuu, aspirându-vă reciproc şi vampiric, într-o exaltare ce inaintează fără teama de zone ameţitoare. Vei resimţi o senzaţie de amalgamare efectivă, o percepere în tot corpul a persoanei iubite nu prin contact, ci într-o acuplare subtilă prin care o simţi în fiecare punct şi te pătrunzi de ea ca intr-o beţie ce pune stăpânire pe sângele sângelui tău. Aceasta te duce, la limită, în pragul unei stări de extaz.”
(Introduzione alla Magia, apud Julius Evola, Metafizica sexului )

***


Problematica sexului sacru pare, în contextul începutului de mileniu 3, superevoluat, megainformatizat, hiperrobotizat, anacronică, desuetă. Suntem prea grăbiţi şi preocupaţi să ţinem pasul cu vremurile, prea înverşunaţi să ţinem frâiele unei căruţe care a prins viteză pe nesimţite, ca să mai avem răbdare să ne întoarcem spre izvoare... nu e timp, nu mai e timp... Peste tot se aud ameninţări, media ne bombardează cu veşti despre dezastre şi calamităţi. Se vorbeşte de teorii conspiraţioniste, tot mai des... umanitatea e în derivă, într-un proces ireversibil de alienare... Alergând să prindă trenul pe care- culmea- ştie că nu-l va prinde niciodată, omul modern uită să se întrebe care este , de fapt, destinaţia...
Se pare că o simplă deplasare a centrului de interes spre interior i-ar da omului soluţia ieşirii din impas. Despre imperativul existenţial de a te cunoaşte pe tine însuţi se vorbeşte de mii de ani. Oare care ar fi resortul care să îl propulseze pe omul modern spre a accede la nevoia de cunoaştere interioară? Un răspuns teoretic îl putem avea în ceea ce susţine Evola vorbind despre sexul sacru. Dar dincolo de teorii, fiecare avem la îndemână calea simplă şi regală a Iubirii, cale pe care o intuim cu toţii dar, din prejudecată, nesiguranţă sau lipsă de curaj foarte puţini o urmăm.
Oare ce mâini demoniace au despărţit atât de ireconciliabil, în timp, sexul de sacralitate, trupul de suflet? La răscruce de vremi, la confluenţa dintre două vârste, stăm pironiţi dinaintea unei interfeţe cu două opţiuni... şi simţim clar că doar o stare de eroism divin ne-ar mai putea împăca pe noi înşine cu noi înşine în fiinţa noastră scindată.

Nora

Sindromul Nora ( Ibsen) ne bantuie cumplit de des pe toate femeile... prea rar e insa constientizat. A iubi fara masura e divin, dar a risipi margaritare e diabolic. Granita e foarte vaga, iar uneori doar un discernamant ascutit poate sa o distinga. Ibsen a fost creatorul genial care , facand incursiuni in subconstientul uman dar si cunoscand femeia in esenta ei, a dat, prin Casa cu papusi, psihanalizei- un subiect de dezbatut iar cititorilor suficient de sensibili- un motiv de reflectie. Ibsen spune, comentand drama Norei: "Există două tipuri de legi spirituale şi două tipuri de conştiinţe – una pentru bărbaţi şi una pentru femei. Ei nu se înţeleg unii pe ceilalţi, dar în viaţa de zi cu zi, femeile sunt judecate după legile bărbaţilor, ca şi cum nu ar fi femei, ci bărbaţi. În cele din urmă, soţia din piesă este în încurcătură şi nu ştie ce e bine şi ce e rău. Este total derutată de sentimentele naturale pe de o parte şi încrederea în autoritate pe de altă parte."
Femeia cade mereu victima propriei sale suficiente, uneori pentru ca se complace, dar de cele mai multe ori pentru ca nu e constienta de adevarata sa conditie. Iar barbatii, din orgoliu si vanitate, urca mereu scari spre statui imaginare, calcand peste flori si margaritare.