Bărbatul şi plăcerea vânătorii

Aşa cum arătam într-un post anterior, bărbatul are înscris în zestrea lui genetică, dobândit din timpuri imemoriale, instinctul vânătorii. Astăzi nimeni nu-şi mai pune întrebarea dacă în dorinţa bărbatului de a cuceri o femeie nu stă cumva ascuns grăuntele plăcerii de a vâna. După cum nimeni nu se întreabă de unde vine plăcerea cu care bărbatul iniţiază un dialog cu o femeie pe care o doreşte. Vânătorul se trădează însă: e o sclipire magică în priviri, o modulare anume a vocii şi o atitudine de totală disponibilitate faţă de "pradă". Sunt arme care nu dau greş: el acţionează drept la ţintă. Este un vânător înnăscut.

Visul cel mai arzător- de cele mai multe ori nedefinit- al oricărui vânător este să captureze fiara cea mai rară, cea mai greu de vânat. Şi asta nu pentru că astfel ar adăuga un trofeu rar la colecţie, ci pentru că bucuria succesului este cu atât mai mare. Vânătorul ,,se hrăneşte " din această bucurie: simte revigorat în sângele lui clocotul ancestral, vocaţia vânătorului. Devine astfel uşor de înţeles de ce bărbaţii sunt mereu în căutare: ei caută Marea Pradă, ,,captura" vieţii lor. Dar, pentru că tot ce e omenesc e limitat, ajungând în cele din urmă să fie cunoscut, bărbatul este mereu în căutare. Şi, la fel cum vânătorul împătimit nu renunţă la a aspira la Marele Trofeu, bărbatul caută mereu şi mereu, visând la Marea Femeie, Cea Plină de Mistere, împlinitoarea visului lui aici, pe pământ.


Analogic, pentru femeie, ipostaza de ,,pradă" este nu doar definitorie, dar şi asumată, în general. Apare, firesc, intrebarea ,,Se complace femeia în ipostaza de pradă sau ce anume o face să îşi asume acest statut?" Am spune că, de cele mai multe ori, femeile nu au căutări foarte profunde în legătură cu statutul lor existenţial. Şi această situaţie este una fericită faţă de cazul în care ele devin conştiente de adevărata lor natură şi nu şi-o pot asuma. Au apărut astfel mişcările feministe care propagă emanciparea femeii, ,,scoaterea" ei din ,,ignoranţă". Ideile feministe s-au propagat cu repeziciune ajungând astăzi să acapareze tot mai mult teren. Se prefigurează o tendinţă spre inversarea polilor vânător- vânat. Studiind modul de raportare femeie- bărbat, atât în situaţii reale cât şi virtuale, am putut uşor constata că femeia tinde să preia ofensiva. La rândul său, bărbatul devine mai comod, complăcându-se în postura de ,,cucerit". Tot mai mulţi tineri bărbaţi consideră că ,,e firesc ca femeia să facă primul pas".

În subconştientul colectiv s-a instituit deja această acceptare a ,,modernismului". Iar la nivelul mentalului colectiv se vehiculează încă sugestia că ,,nu e cazul să ne împotrivim progresului". Până la acceptarea acestei sugestii ca parte din gândirea noastră nu mai e decât un foarte mic pas. (...)

Să fim oare atât de bine manipulaţi încât să nu mai distingem adevărurile esenţiale ale existenţei?

Avem nevoie de mult eroism, atât bărbaţii cât şi femeile , pentru a ne trezi discernământul spiritual, cel care face ca profunzimile fiinţei să iasă la suprafaţa minţii şi să ne amintească de noi înşine, cei adevăraţi. Iar starea de eroism se află tot în noi, doar că avem nevoie imperioasă SĂ ŞTIM acest lucru.

Armonia în cuplu- himera unui secol de decadenţă (I)

Lipsa de armonie în cuplu a devenit în zilele noastre un fapt obişnuit. Am zice, chiar firesc. Sociologii şi sexologii sunt de acord că umanitatea traversează o criză de sistem, în care polii relaţiei de cuplu s-au inversat. Ontologic, femeia este factor de transformare si evoluţie, de creaţie şi dezvoltare. La rândul său, bărbatul a fost investit cu atributele transcendenţei: conştiinţă, concepţie, afirmare, voinţă. A fost dat femeii să asculte de bărbat, să împlinească voia bărbatului ... a fost dat bărbatului să manifeste pe pământ voinţa şi conştiinţa divină. În ultimele decenii, cu preponderenţă, femeia a căzut fundamental din starea de graţie primordială, aceea de manifestatoare, de împlinitoare a voinţei masculine. Ea s-a lăsat cucerită de mirajul "puterii". De la primele mişcări feministe şi până la întronarea quasigeneral acceptată a sintagmei ,,femeia este egală cu bărbatul" nu a fost decât un pas... fatală decădere! Femeia şi-a abandonat, prin vremi, condiţia sacră, iniţială şi iniţiatică, devenind un fel de clonă a bărbatului, substitut jalnic al masculinului. Femeia face politică, cercetare, se afirmă ca om al puterii şi abandonează rând pe rând preocupările ce ţin de feminitate. Şi, în numele unui statut vremelnic, uită să mai fie femeie. De altfel, o cale de întoarcere nu există, atunci când a optat deja pentru această rupere de condiţia sa ontologică. E un glisaj, de cele mai multe ori, care trece neobservat. Umanitatea alunecă în acest iureş al desacralizării cu toate sistemele.
Într-o astfel de conjunctură decadentă, bărbatul se simte-firesc- excedat de situaţie. El luptă să-şi învingă frustrarea, (o frustrare de foarte puţine ori recunoscută chiar sieşi) şi gestionează lamentabil stări de derută existenţială. Iar atunci când devine conştient de această cădere, începe lupta de redobândire a statusului său de conducător... dar lupta este una în a cărei victorie nici el nu mai crede.

Adoraţie şi transfigurare

Tudor Arghezi, Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sânul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strângă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gândul meu, lipite sunt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pân' la stele
Strânsă de vrejul gândurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mâna tânjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pământul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţâşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mângâi
De-a lungul până la călcâi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămânţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adânc şi în lumină.

Te cânt ca un copil bătrân,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sân,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decât de robul tău care te cântă,
Vino încet şi mă-nveşmântă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpâna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi suntem unul amândoi
Ca un altoi lângă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, până la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rândunea
Iubita mea, femeia mea.

Iubind, sufletul se îmbracă în haină de lumină, iar fiinţa iubită primeşte aureola dragostei tale. Cu alte cuvinte, prin iubire declanşăm acel proces de transfigurare prin care investim fiinţa iubită cu calităţile arhetipale ale fiinţei primordiale. Despre puterea magică a transfigurării scriu toate tantrele. Poeţii, prin excelenţă, acced în mod "natural" la starea de transfigurare, prin arta. Am ales ca exemplificare această poezie, în care Arghezi dă un recital de iubire şi devoţiune, de adoraţie şi transfigurare a femeii.

Femeia iubind iubirea sau amărăciunea unui căutător

,,Femeia…am putea foarte bine scrie o carte cu zecile şi sutele de definiţii date Ei…însă ne-am chinui foarte mult şi poate nici n-am reuşi să scriem o carte despre Ea. Însă un lucru putem afirma cu certitudine: femeia iubeşte să fie iubită!

E în natura ei să simta nevoia de dragoste. Orice femeie se vede şi se visează alături de un bărbat, iar acest lucru implică sentimentul de afecţiune pe care el să îl aibă pentru ea. Iar afecţiunea dă naştere unui alt sentiment, cel de siguranţă. Femeia iubeşte să se simtă ocrotită de bărbatul ei, iar acesta este unul din lucrurile pe care i le oferă iubirea. De aceea Ea iubeşte iubirea.

Femeia este născută cu o plăcere nebună de a fi în centrul atenţiei. Şi mai ales când vine vorba de bărbaţi! Dragii mei, nu vă mai minunaţi de minutele în şir petrecute de Ea în faţa oglinzii, aranjându-se, dichisindu-se etc. O face pentru voi, nu ca să fiţi voi mândri de ea, ci ca să fie ea admirată de voi!;) Iar când un bărbat o iubeşte, Ea ştie sigur că va avea parte de atenţia lui, lucru pe care îl iubeşte, după cum spuneam;)

Femeia iubeşte sexul la fel demult cum îl iubesc şi bărbaţii. Doar că o femeie abordează altfel ideea asta. Pentru Ea, sexul e uşor de obţinut, bărbaţi dornici se găsesc relativ repede. Însă sexul cu cel pe care îl iubeşte este incomparabil. Femeia iubeşte să fie iubită tocmai pentru că asta îi asigură un partener mereu disponibil pentru a o satisface.

Femeia mai are o plăcere născută la rândul ei din alta şi anume iubeşte să fie importantă pentru cineva. Ea se va hrăni mereu cu ideea că cineva acolo se gândeşte la ea, o visează, o iubeşte. Femeia va avea grijă ca mereu, chiar şi după despărţire, bărbatul cu care a fost să nu o uite complet. Când e iubită, Ea ştie sigur că el o poartă mereu în gând, că pentru bărbatul ei ea este mereu importantă, lucru pe care îl adoră.

Femeia, oricât de drăcoasă ar fi, are o parte de copil în ea. Are acea nevoie de a fi alintată, drăgălită, exact ca un copil sau ca un animăluţ. Şi nu îi va permite oricui să o trateze astfel, nu se va pisici decât pe lângă cel care o iubeşte. Orgolioasă şi mândră din fire, femeia nu îşi va arăta această latură blândă şi dornică de mângâiere decât în faţa celui care îi va oferi acest lucru fără să profite de slăbiciunea ei. Pentru că Ea la rândul său profită de slăbiciunea lui pentru ea. Pe scurt, femeia iubeşte să fie iubită pentru că iubeşte să fie alintată.

Voi iubiţi femeia, femeia iubeşte iubirea pe care voi i-o purtaţi!"

Sursa:Misha's blog

Mi-a părut interesant acest punct de vedere, neluând în calcul orientarea vădit misogină a autorului. Se pare că doar o amărăciune ca să nu zic frustrare l-a făcut să emită asemenea judecăţi răutăcioase. E adevărat că sexul cu cel pe care îl iubeşte e incomparabil pentru femeie, dar asta e valabil şi la bărbat. Sau mă înşel? Cinismul e foarte subtil şi atunci când afirmă că femeia e dependentă de preţuirea celui care o iubeşte. ,,Femeia iubeşte să fie iubită tocmai pentru că asta îi asigură un partener mereu disponibil pentru a o satisface." Nimic mai fals şi mai fantasmagoric. E un scenariu maladiv, paranoic.
Dar dincolo de motivaţiile sale, şi trecând peste amărăciunile lui, acest bărbat a simţit că EA e un CEVA important, esenţial, la care merită să cugeţi. Şi pentru asta e iertat... Dă, Doamne,tuturor bărbaţilor dorinţa de a O cunoaşte, dă-le căutarea şi aspiraţia spre EA!

To see God in meditation- Lisa Gerrard

Astrele stau cumva mai deosebit astăzi, într-un fel în care îmi dau liniştea necesară scrisului şi bucuria copilărească de a te şti undeva, aproape. Mă simt fericită să ştiu că vei apărea exact când nu mă voi aştepta, la fel de dulce şi aparte cum te ştiu. Am visat că-ţi spuneam: ,,Uite, Dulce, de când te cunosc, am descoperit că microuniversul meu e tot atât de infinit ca şi Marele Univers!" Să ai o seară fericită! It's Tripura Sundari's Night.

Morgenstimmung

Vorbind despre nevoia de lirism absolut Ion Barbu spunea ca Arghezi nu e decât " un autor de reuşite". Într-un fel, am fost de acord, lirica argheziană nu e - să zicem- genul meu. Dar are o poezie, Morgenstimmung, pentru care "îl iert" şi-l iubesc.

Morgenstimmung

Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
Într-o după-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mănăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi
degetul tău cel mic,
care pipăia mierlele pe clape -
Şi întreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
In încăperea universului închis,
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
Şubrede bârnele,ca foile
florii.

De ce-ai cântat ? De ce te-am auzit ?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărţit - în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.