Armonia în cuplu- himera unui secol de decadenţă (I)

Lipsa de armonie în cuplu a devenit în zilele noastre un fapt obişnuit. Am zice, chiar firesc. Sociologii şi sexologii sunt de acord că umanitatea traversează o criză de sistem, în care polii relaţiei de cuplu s-au inversat. Ontologic, femeia este factor de transformare si evoluţie, de creaţie şi dezvoltare. La rândul său, bărbatul a fost investit cu atributele transcendenţei: conştiinţă, concepţie, afirmare, voinţă. A fost dat femeii să asculte de bărbat, să împlinească voia bărbatului ... a fost dat bărbatului să manifeste pe pământ voinţa şi conştiinţa divină. În ultimele decenii, cu preponderenţă, femeia a căzut fundamental din starea de graţie primordială, aceea de manifestatoare, de împlinitoare a voinţei masculine. Ea s-a lăsat cucerită de mirajul "puterii". De la primele mişcări feministe şi până la întronarea quasigeneral acceptată a sintagmei ,,femeia este egală cu bărbatul" nu a fost decât un pas... fatală decădere! Femeia şi-a abandonat, prin vremi, condiţia sacră, iniţială şi iniţiatică, devenind un fel de clonă a bărbatului, substitut jalnic al masculinului. Femeia face politică, cercetare, se afirmă ca om al puterii şi abandonează rând pe rând preocupările ce ţin de feminitate. Şi, în numele unui statut vremelnic, uită să mai fie femeie. De altfel, o cale de întoarcere nu există, atunci când a optat deja pentru această rupere de condiţia sa ontologică. E un glisaj, de cele mai multe ori, care trece neobservat. Umanitatea alunecă în acest iureş al desacralizării cu toate sistemele.
Într-o astfel de conjunctură decadentă, bărbatul se simte-firesc- excedat de situaţie. El luptă să-şi învingă frustrarea, (o frustrare de foarte puţine ori recunoscută chiar sieşi) şi gestionează lamentabil stări de derută existenţială. Iar atunci când devine conştient de această cădere, începe lupta de redobândire a statusului său de conducător... dar lupta este una în a cărei victorie nici el nu mai crede.