Armonia în cuplu- himera unui secol de decadenţă (I)

Lipsa de armonie în cuplu a devenit în zilele noastre un fapt obişnuit. Am zice, chiar firesc. Sociologii şi sexologii sunt de acord că umanitatea traversează o criză de sistem, în care polii relaţiei de cuplu s-au inversat. Ontologic, femeia este factor de transformare si evoluţie, de creaţie şi dezvoltare. La rândul său, bărbatul a fost investit cu atributele transcendenţei: conştiinţă, concepţie, afirmare, voinţă. A fost dat femeii să asculte de bărbat, să împlinească voia bărbatului ... a fost dat bărbatului să manifeste pe pământ voinţa şi conştiinţa divină. În ultimele decenii, cu preponderenţă, femeia a căzut fundamental din starea de graţie primordială, aceea de manifestatoare, de împlinitoare a voinţei masculine. Ea s-a lăsat cucerită de mirajul "puterii". De la primele mişcări feministe şi până la întronarea quasigeneral acceptată a sintagmei ,,femeia este egală cu bărbatul" nu a fost decât un pas... fatală decădere! Femeia şi-a abandonat, prin vremi, condiţia sacră, iniţială şi iniţiatică, devenind un fel de clonă a bărbatului, substitut jalnic al masculinului. Femeia face politică, cercetare, se afirmă ca om al puterii şi abandonează rând pe rând preocupările ce ţin de feminitate. Şi, în numele unui statut vremelnic, uită să mai fie femeie. De altfel, o cale de întoarcere nu există, atunci când a optat deja pentru această rupere de condiţia sa ontologică. E un glisaj, de cele mai multe ori, care trece neobservat. Umanitatea alunecă în acest iureş al desacralizării cu toate sistemele.
Într-o astfel de conjunctură decadentă, bărbatul se simte-firesc- excedat de situaţie. El luptă să-şi învingă frustrarea, (o frustrare de foarte puţine ori recunoscută chiar sieşi) şi gestionează lamentabil stări de derută existenţială. Iar atunci când devine conştient de această cădere, începe lupta de redobândire a statusului său de conducător... dar lupta este una în a cărei victorie nici el nu mai crede.

Adoraţie şi transfigurare

Tudor Arghezi, Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sânul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strângă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gândul meu, lipite sunt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pân' la stele
Strânsă de vrejul gândurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mâna tânjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pământul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţâşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mângâi
De-a lungul până la călcâi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămânţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adânc şi în lumină.

Te cânt ca un copil bătrân,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sân,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decât de robul tău care te cântă,
Vino încet şi mă-nveşmântă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpâna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi suntem unul amândoi
Ca un altoi lângă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, până la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rândunea
Iubita mea, femeia mea.

Iubind, sufletul se îmbracă în haină de lumină, iar fiinţa iubită primeşte aureola dragostei tale. Cu alte cuvinte, prin iubire declanşăm acel proces de transfigurare prin care investim fiinţa iubită cu calităţile arhetipale ale fiinţei primordiale. Despre puterea magică a transfigurării scriu toate tantrele. Poeţii, prin excelenţă, acced în mod "natural" la starea de transfigurare, prin arta. Am ales ca exemplificare această poezie, în care Arghezi dă un recital de iubire şi devoţiune, de adoraţie şi transfigurare a femeii.