,,Corpul unui îndrăgostit nu va muri niciodată", spun tantrele.

Acest mesaj de dincolo de milenii sună azi uşor ciudat şi de-a dreptul incredibil, ba chiar naiv. Despre misterioasa putere a iubirii de a vindeca şi a proteja fiinţa îndrăgostită, doar în textele vechi mai citim. Dar stau mărturie experienţele amoroase realizate de către îndrăgostiţii de când lumea. Nu e deloc dificil să constatăm cât de vitalizaţi şi ,,în formă" ne simţim după ce am făcut dragoste. Unindu-şi câmpurile aurice, îndrăgostiţii creează o sui generis sferă de protecţie aurică de o vibraţie extrem de elevată. Nicio magie, oricât de puternică, nu poate strabate ,,scutul" de lumină alb strălucitoare din jurul celor două fiinţe îndrăgostite. Să te menţii într-o continuă stare de îndrăgostire, însă, e lucrul cel mai dificil, se pare. Mentalul nostru e pervertit şi otrăvit de impregnări acumulate şi transmise de generaţii şi generaţii de îndrăgostiţi ,,căzuţi", prăbuşiţi, am spune, în ţărâna dezamăgirilor şi frustrărilor. Decadenţa la care asistăm sau suntem părtaşi este condiţia omului profan, angajat într-o cursă infernală, fără sens. Lipsa de scopuri, de orizont, absenţa oricărei mize spirituale, toate aceste neajunsuri ale ,,civilizaţiei" au adus umanitatea într-o zonă obscură, de unde nu se mai întrevăd punţi de salvare. Omul şi-a mutat, prin secole, ,,privirea" spre exterior; el se raportează mereu la celălalt în sensul alterităţii, fără să vadă în iubit/iubită acel alter ego al său, capabil să-l oglindească, să-l manifeste. Cel de care ne îndrăgostim devine, cu timpul, obiectul posesiei noastre, tindem să-l stăpânim, să-l ,,domesticim", să-l facem asemenea nouă, în loc să căutăm în aspectele cele mai sublime ale sufletului său o oglindire, o identificare, îmbogăţindu-ne interior. Ataşamentul egotic, teama de a nu-l pierde, nesiguranţa şi neîncrederea în noi înşine, toate acestea ne împing la fapte regretabile şi deloc spirituale.

Devine din ce în ce mai inevitabilă desacralizarea oricăror structuri, iar omul decade din condiţia sa originară, se îndepărtează tot mai mult de ,,izvoare".

Dacă este ireversibilă sau nu căderea, e greu de anticipat. Optimiştii nu-şi pot reprima speranţa că omul se va opri în gura prăpastiei şi, văzând hăul din Infern, va reîncepe să urce spre regăsirea de Sine.