Jaques Ferber- Tragedia femeii: frică şi dependenţă (II)

Cred că frica şi dependenţa pot fi în acelaşi timp înţelese şi depăşite încercând să aprofundăm esenţa femininului, acea capacitate de a genera noul plecând de la vidul interior, în acţiunea de cuprindere a celuilalt în esenţa sa. O să mă explic. Vidul (vacuitatea), în accepţiunea budhistă, este matricea generatoare a materiei şi formei. Sutra Inimii spune: ,, Forma este vacuitate, vacuitatea este formă”. Înţelegem de aici că materia şi vidul energetic nu sunt decât două feţe ale aceleeaşi piese. Spaţiul infinit este, practic, vid; oricum am privi lucrurile, vorbim despre vid. Atomii sunt constituiţi, esenţial, din vid. Vidul este pretutindeni, deşi nu îl vedem. Este fundamentul de la care forma (materia, mişcarea, lucrurile) se generează.
Or, masculinul şi femininul se raportează diferit la vid. Masculinul merge spre vid, este atras de moarte, în care el vede un început al renaşterii. Este eroul care înfruntă moartea pentru a se îndrepta spre destinul său, este amantul care ejaculează toată potenţa lui înainte de a se scufunda în mica moarte, este bucuria compensării, a eradicării răului, este, în fine, practicantul Zen care devine însuşi, progresiv, această vacuitate prin asceză şi practică meditativă, este Shiva, conştiinţa absolută, infinită, fără formă şi fără obiect.

Pentru feminin, vidul nu se situează la sfârşit, ci începând chiar de la sursa creaţiei. Copilul apare din chiar vidul matricial, ca formă emergentă a vacuităţii. Numai un Dumnezu masculin putea spune:,,Să fie lumină!” şi a fost lumină. O zeiţă ar fi spus: ,,Lumea a apărut din mine când a fost momentul. Ea s-a născut din mine”. Nu există ,,eu” în femininul pur (ego-ul e yang prin natura lui), ci doar locaţia, creuzetul alchimic pentru ca toate să se poată întâmpla. Or, acest vid, femeia îl vede în interiorul ei. Femeia trăieşte vacuitatea chiar în sufletul său, vacuitatea ca vid, dar un vid-şi aici este paradoxul- care nu este o lipsă a ceva, ci un potenţial, sursa însăşi a creaţiei.

Anatomic vorbind, sexul femeii nu este la exterior, ca şi în cazul bărbatului. La bărbat vorbim de un paradox: sexul său deţine virilitatea, dar el, bărbatul, nu o poate controla, fiind, cumva, în afara lui. Nu e cazul femeii. La ea, sexul este în întregime în interior. La femeie nu se pune problema de a-şi încorpora sexul, problemă pe care o resimt bărbaţii, ci de a-l descoperi, de a-l face să iasă din această invizibilitate iniţială, de a-l exprima în calitatea sa de primire şi recepţie, de a-l trăi în încarnarea sa cât mai total, şi astfel, de a-l face una cu Viaţa. Englezii au un termen pentru a descrie tot aparatul sexual şi reproducător al femeii, the womb. Sonoritatea este sugestivă! Francezii îi spun La Grotte Sacrée (Grota Sacră). Aici este conţinut totul: interioritate, obscuritate, mister, dar, mai ales, sacru şi relaţia directă cu Viaţa. Dar cum poate, această grotă misterioasă, care este fondul existenţei femeii, dar pe care ea nu-l vede, cum poate ea să i se reveleze femeii? Cum poate femeia să devină în întregime femeie? Iată aici toată complexitatea şi, în acelaşi timp, simplitatea dezvoltării femeii: este complicat dacă vrei să o inţelegi cu mintea, e simplu şi evident dacă o trăieşti.

În primul rând, femeia poate trăi această vacuitate interioară ca pe o lipsă. Ea poate să caute umplerea acesui gol prin bulimie (poftă exagerată de mâncare) sau prin cumpărarea de haine şi bijuterii pentru a se simţi maai frumoasă. Dar aici e vorba de un comportament compensatoriu care nu poate masca dorinţa profundă de a fi ,,completată”, umplută, chiar organic vorbind, de a simţi în ea sursa Vieţii.

În al doilea rând, ea se poate simţi completă, totală, satisfăcută, prin penetrarea ei de către un lingam. Prin actul sexual, femeia poate merge foarte departe spre dispariţia egoului, căci ei îi este sufficient să se abandoneze naturii sale feminine care primeşte şi se lasă cucerită, posedată. Vidul devine penitudine, vacuitatea devine totalitate şi ea poate experimenta atunci transcendentul, Uniunea Cosmică.

Un simplu act amoros cu un bărbat pe care îl iubeşte, îi poate aduce femeii în câteva clipe ceea ce ar fi căutat ani de zile în preajma unui Maestru, experienţa disoluţiei ego-ului, moartea lui şi Uniunea cu Absolutul. De aceea se spune în unele tradiţii că femeia nu are nevoie de iniţiere, pentru că ea este déjà iniţiată. În fapt însă, acest lucru nu este întrutotul adevărat. Ea are nevoie să se descopere în acest Vid care este sursa Plenitudinii, să plonjeze total şi definitiv în propria feminitate care o locuieşte. Dar în acest demers, ea poate crede că bărbatul care i-a dăruit acea plăcere este responsabil de acea fericire. Şi când el se retrage (uneori prea brusc), ea poate gândi sau spune ,,rămâi încă puţin” crezând că extazul pe care ea l-a trăit, depinde total de bărbatul care i-a produs plăcerea. Ea îl mai vrea pentru că a gustat nu doar plăcerea sexului dar şi extazul disoluţiei, al plenitudinii, al divinităţii incarnate în fericire.

Şi ea, dupa ce, mai devreme, era oarecum distantă, devine o cu totul alta: în acelaşi timp panteră şi pisică, în serviciul bărbatului care i-a oferit acea plăcere şi cerând mai mult sex şi dragoste. Ea ştie intuitiv că sexul e poarta de intrare pentru ceva cu mult mai profund, cu mult mai puternic. Ea se simte în serviciul Vieţii, în actul său creator, prin iubire, dorinţă şi întâlnire amoroasă. În acest moment, ea nu se mai teme de bărbat, ba, dimpotrivă. Îşi doreşte ca forţa lui virilă să pătrundă în adâncurile ei. Şi cu cât ea se deschide mai mult, cu atât ea se simte în acelaşi timp mai puternică dar şi mai fragilă şi manifestă divinul feminin în încarnarea lui cea mai simplă. Ea devine Afrodita, Shakti, Maria- Magdalena… Ea nu mai este femeie ci încarnarea divinităţii, aşa cum Isis a fost în acelaşi timp soţie, amantă, mamă, tâmăduitoare de răni şi fertilizatoare, sau Ishtar, zeiţă a dragostei, a sexului (în templele ei se practica prostituţia sacră), a fecundităţii şi a războiului. În acest act de dragoste carnal, care include sex inimă şi conştiinţă, ea devine sinteza întregii feminităţi, în acelaşi timp zeiţă a sexului şi fecioară, vrăjitoare şi mamă.

Este de înţeles astfel că mulţi bărbaţi se tem, căci ei simt intuitiv că nu mai pot controla o astfel de femeie. Cea pe care o vedeau drept o fiinţă fragilă, a devenit un demon sexual, o fiinţă pe care ei o considerau insaţiabilă şi se întrebau dacă o vor putea să-I ofere ceva. La final, după ce sexul bărbatului şi-a pierdut din fermitate, bărbatul se simte foarte vulnerabil, pe când femeia radiază şi se simte şi mai femeie. De altfel, este amuzant să vezi un cuplu după o noapte de amor nebun: bărbatul are cearcăne, caută un ,,întăritor”, pe când femeia arborează un surâs şi dă impresia unei surse permanente de lumină şi energie.

Amorul cu un bărbat pe care îl iubeşte, o pune pe femeie în contact cu femininul ei, cu esenţa şi misterul Vieţii, dar o face în acelaşi timp mai fragilă în fiinţa ei. După o fuziune amoroasă, femeia resimte în ea sexul bărbatului timp de mai multe zile. Unii spun că pentru toată viaţa. De aceea ea tinde să-şi aleaga partenerul cu grijă, necăutând să fie penetrată de oricine.


http://www.sexespi.com/2010/07/la-tragedie-de-la-femme-peur-et.html

BLAGA şi TAGORE, două viziuni asupra existenţei

Despre o paralelă între Blaga şi Tagore ţi-aş vorbi în seara asta. Nu ca să fac aici literatură, dar e o chestie la care m-am gândit azi în mai multe rânduri şi mă obsedează şi acum. Blaga a trăit şi a murit, apropo de singurătate, într-o singurătate dramatică (cred ca e un pleonasm aici, nu cred ca singurătatea poate fi altfel decât dramatică), dată de incapacitatea sa de a convieţui cu Lumea. E drama inerentă genialităţii. A scris adânc şi dureros, într-o frenezie a căutării de sine. A trăit disperat şi a murit disperat. Aşa cum a trăit şi a murit şi Nietzsche. Aşa cum, mai tarziu, s-a derulat şi destinul lui Emil Cioran. Se pare că Marele Eminescu s-a salvat de la pierzanie şi a murit în glorie, ca un eliberat ce era. Dar, revenind la Blaga, câtă angoasă şi dezolare a putut încăpea în sufletul lui, atunci când scria:

,, îngenunchez în vânt. Mâne oasele au să-mi cadă de pe cruce./ înapoi nici un drum nu mai duce./îngenunchez în vânt:/ lângă steaua cea mai tristă.”
Sau
Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile
în apele lor. Şi-acuma strig:
O, nu mai sunt vrednic
Să trăiesc printre pomi şi printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice - omorâţi-mi inima!

L-am iubit pe Blaga, îl iubesc şi acum, cu patima şi tragismul omenescului. În anii de liceu îl divinizam, mă oglindeam în poezia lui ca într-o apă nespus de clară şi nepământeană. Acum, poezia lui mă răneşte şi mă doare.
Altfel gust, însă, Tagore. Poezia lui e plină de lumină. Versurile lui sunt imnuri de slavă aduse manifestării, celebrarea vieţii şi dragostei. Tagore e un poet solar.

Inima mea, pasăre din salbaticie
şi-a găsit cerul in ochii tăi.
ochii tăi sunt leagănul zorilor
ochii tăi sunt împărătia stelelor.
cântecele mele se pierd in adâncul ochilor tai
lasa-ma sa ma inalt in aceste doua ceruri
in uriasa lor singuratate.
lasa-ma doar norii sa le spintec
sa le-mprastii vasliri de aripi
in stralucirea lor plina de soare.

Sau, din Gitanjali

Când îmi porunceşti să cânt, îmi pare că mi se frânge inima de mândrie; privesc chipul tău şi lacrimile mă podidesc.
Tot ceea ce în viaţă este colţuros ori fals, se topeşte într-o dulce armonie, iar iubirea mea îşi desfăşoară aripi asemeni unei păsări ameţite de bucurie în zborul său deasupra mării.
Ştiu că mi-e primit cântecul. Ştiu că numai ca un izvoditor de vers vin dinaintea ta.
Cu marginea aripei larg desfăşurate, a cântului meu, ţi-ating piciorul pe care altcum nicicând nu l-aş putea atinge.
Beat de bucuria cântecului, uit de mine însumi şi te numesc prieten, pe tine care eşti stăpânul meu.
*
Fără de moarte m-ai făcut, asemeni bucuriei tale.
Vasul acesta plăpând tu îl goleşti iarăşi şi iarăşi şi necontenit îl umpli cu viaţă neîncepută.
Flautul acesta mic de trestie l-ai purtat peste munţi şi văi şi din el ai izvodit cântece nepieritoare.
La atingerea nemuritoare a mâinilor tale, inima ea firavă îşi pierde ţărmurile în bucurie şi naşte cuvântul de negrăit.
Prin mâinile mele nevrednice îmi vin nesfârşitele tale daruri.
Vârstele trec şi tu torni mereu, şi încă să umpli mai este loc.

Se ştie, Tagore a fost un iniţiat mai întâi de toate. Asemeni poeţilor sufiţi, el a adus dragostea la dimensiunea rugăciunii.
Cei doi, cel puţin în mine, sunt reprezentativi pentru două viziuni, stiluri ontologice. Blaga a fost yin, Tagore- yang. Blaga a plâns pe margini de disperare, Tagore s-a transfigurat pe sine şi a plâns de iubire şi adorare a Divinului. Nu vreau să mă gândesc la ce a simţit Blaga în faţa morţii, dar îmi place să cânt alături de Tagore imnuri solare.

Straight to the Heart