BLAGA şi TAGORE, două viziuni asupra existenţei

Despre o paralelă între Blaga şi Tagore ţi-aş vorbi în seara asta. Nu ca să fac aici literatură, dar e o chestie la care m-am gândit azi în mai multe rânduri şi mă obsedează şi acum. Blaga a trăit şi a murit, apropo de singurătate, într-o singurătate dramatică (cred ca e un pleonasm aici, nu cred ca singurătatea poate fi altfel decât dramatică), dată de incapacitatea sa de a convieţui cu Lumea. E drama inerentă genialităţii. A scris adânc şi dureros, într-o frenezie a căutării de sine. A trăit disperat şi a murit disperat. Aşa cum a trăit şi a murit şi Nietzsche. Aşa cum, mai tarziu, s-a derulat şi destinul lui Emil Cioran. Se pare că Marele Eminescu s-a salvat de la pierzanie şi a murit în glorie, ca un eliberat ce era. Dar, revenind la Blaga, câtă angoasă şi dezolare a putut încăpea în sufletul lui, atunci când scria:

,, îngenunchez în vânt. Mâne oasele au să-mi cadă de pe cruce./ înapoi nici un drum nu mai duce./îngenunchez în vânt:/ lângă steaua cea mai tristă.”
Sau
Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile
în apele lor. Şi-acuma strig:
O, nu mai sunt vrednic
Să trăiesc printre pomi şi printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice - omorâţi-mi inima!

L-am iubit pe Blaga, îl iubesc şi acum, cu patima şi tragismul omenescului. În anii de liceu îl divinizam, mă oglindeam în poezia lui ca într-o apă nespus de clară şi nepământeană. Acum, poezia lui mă răneşte şi mă doare.
Altfel gust, însă, Tagore. Poezia lui e plină de lumină. Versurile lui sunt imnuri de slavă aduse manifestării, celebrarea vieţii şi dragostei. Tagore e un poet solar.

Inima mea, pasăre din salbaticie
şi-a găsit cerul in ochii tăi.
ochii tăi sunt leagănul zorilor
ochii tăi sunt împărătia stelelor.
cântecele mele se pierd in adâncul ochilor tai
lasa-ma sa ma inalt in aceste doua ceruri
in uriasa lor singuratate.
lasa-ma doar norii sa le spintec
sa le-mprastii vasliri de aripi
in stralucirea lor plina de soare.

Sau, din Gitanjali

Când îmi porunceşti să cânt, îmi pare că mi se frânge inima de mândrie; privesc chipul tău şi lacrimile mă podidesc.
Tot ceea ce în viaţă este colţuros ori fals, se topeşte într-o dulce armonie, iar iubirea mea îşi desfăşoară aripi asemeni unei păsări ameţite de bucurie în zborul său deasupra mării.
Ştiu că mi-e primit cântecul. Ştiu că numai ca un izvoditor de vers vin dinaintea ta.
Cu marginea aripei larg desfăşurate, a cântului meu, ţi-ating piciorul pe care altcum nicicând nu l-aş putea atinge.
Beat de bucuria cântecului, uit de mine însumi şi te numesc prieten, pe tine care eşti stăpânul meu.
*
Fără de moarte m-ai făcut, asemeni bucuriei tale.
Vasul acesta plăpând tu îl goleşti iarăşi şi iarăşi şi necontenit îl umpli cu viaţă neîncepută.
Flautul acesta mic de trestie l-ai purtat peste munţi şi văi şi din el ai izvodit cântece nepieritoare.
La atingerea nemuritoare a mâinilor tale, inima ea firavă îşi pierde ţărmurile în bucurie şi naşte cuvântul de negrăit.
Prin mâinile mele nevrednice îmi vin nesfârşitele tale daruri.
Vârstele trec şi tu torni mereu, şi încă să umpli mai este loc.

Se ştie, Tagore a fost un iniţiat mai întâi de toate. Asemeni poeţilor sufiţi, el a adus dragostea la dimensiunea rugăciunii.
Cei doi, cel puţin în mine, sunt reprezentativi pentru două viziuni, stiluri ontologice. Blaga a fost yin, Tagore- yang. Blaga a plâns pe margini de disperare, Tagore s-a transfigurat pe sine şi a plâns de iubire şi adorare a Divinului. Nu vreau să mă gândesc la ce a simţit Blaga în faţa morţii, dar îmi place să cânt alături de Tagore imnuri solare.