Saint-Exupéry despre dragoste si posesie

           ,,Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai cruntă suferinţă. Căci, în ciuda părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietăţii, care este contrariul dragostei. Căci iubindu-l pe Domnul, voi colinda drumurile ca să-L duc şi celorlalţi oameni. Şi nu-l voi reduce la robie. Şi voi fi hrănit din ceea ce dăruieşte altora. Pe cel care iubeşte cu adevărat îl recunosc după faptul că nu poate fi lezat. Pe cel care moare pentru imperiu, imperiul nu-l poate jigni. Se poate vorbi de nerecunoştinţa unuia sau altuia, dar cine ar putea vorbi de nerecunoştinţa imperiului? Imperiul e clădit din ceea ce îi dăruieşti, şi după ce aritmetică sordidă i-ai putea pretinde un omagiu? Cel care şi-a dăruit viaţa templuluişi s-a contopit cu el, acela iubea cu adevărat, dar cum s-ar putea simţi jignit de către templu?           Dragostea adevărată începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb. Iar dacă exerciţiul rugăciunii este atât de important pentru a-i învăţa pe oameni dragostea de oameni, e în primul rând fiindcă nu aşteaptă răspuns.

            Dragostea noastră e clădită pe ură, căci voi vă opriţi la femeia sau bărbatul din care vă faceţi o provizie şi urâţi, asemenea câinilor ce se învârt în jurul hranei, pe oricine trage cu ochiul la ospăţul vostru. Numiţi dragoste acest egoism al ospăţului. De-abia v-a fost acordată dragostea, şi voi, întocmai ca în falsele voastre prietenii, transformaţi acest dar liber în servitute şi robie şi, din clipa în care sunteţi iubiţi începeţi să vă simţiţi lezaţi. Şi vă impuneţi, pentru a aservi mai bine, spectacolul suferinţei voastre. Şi, desigur, suferiţi. Dar tocmai această suferinţă îmi displace. Cum aş putea, oare, s-o admir?

            Desigur, când eram tânăr, mă învârteam ca nebun, pe terasa mea, din cauza vreunei sclave fugite, în care-mi citeam vindecarea. Aş fi ridicat armate ca s-o recuceresc. Şi, pentru a o avea, aş fi aruncat provizii la picioarele ei, dar Dumnezeu mi-e martor că nu am confundat niciodată înţelesul lucrurilor şi nu am numit dragoste, chiar dacă îmi punea viaţa în joc, această căutare a prăzii.

            Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamăgită, iat dragostea adevărată prin aceea că nu poate fi lezată.

            Dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o pe aceea, căci te degradează...” ascultă-i cu îngăduinţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci cine are puterea de a te leza?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o, căci toate îngrijirile tale sunt inutile...” ascultă-i cu indulgenţă, dar nu-ţi schimba comportarea căci ai ales o dată. Iar dacă ceea ce primeşti poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dai?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Aici ai datorii, aici nu ai. Aici darurile tale sunt recunoscute. Aici sunt batjocorite.”, astupă-ţi urechile în faţa aritmeticii.

            Tuturor le vei răspunde: ,, A mă iubi înseamnă, înainte de toate, a colabora cu mine”.

            Aidoma templului unde numai prietenul intră, dar acela infinit."

Camera mea Sambô

Azi noapte m-am dus din nou ACOLO. De data asta, cineva pătrunsese în spaţiul meu privat. O femeie. Făcea duş. Am primit asta cu o vădită contrarietate. M-a liniştit, pe moment, iesind din dus si zicând că era pe plecate. Am hotărât să schimb yala. La plecare, i-am dat papucii, la propriu, nişte vechituri rămase pe un raft, în debara. Rămânând singură, m-a cuprins, ca o briză caldă, sentimentul cunoscut déjà: o linişte şi o împăcare pe care fiinţa mea le aştepta, le presimţea. Am pătruns fericită în micul meu univers primordial, spaţiul meu privat dintru începuturi. Am rămas acolo un timp, timpul meu privilegiat, un timp dăruit mie spre împăcare şi acceptare. Mircea Eliade a vorbit despre Sambo a lui, astfel: ,, Caci în Sambo simteam ca nu mai traiesc asa cum traisem pâna atunci; traiam altfel, într-o continua, inexprimabila fericire. Nu stiu de unde izvora beatitudinea asta fara nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur ca acolo ma astepta Dumnezeu, si ma lua în brate îndata ce-i calcam pragul. N-am mai simtit, apoi, nicaieri si niciodata, o asemenea fericire, în nici o biserica, în nici un muzeu; nicaieri si niciodata."

SHIVA- SHAKTI

Iubitul meu mă descoperă pe mine însămi mie şi mă face să mă minunez de frumuseţea mea interioară, pe care o descopăr cu uimire de la o zi la alta, cu tot mai multă încântare. Pentru că el este minunat si fermecător, eu caut sa manifest femeia perfectă din mine şi să ma dăruiesc lui cu toata fiinţa mea transfigurata. E esenţa TANTREI, aceasta împletire de energii ale iubirii care ne smulg din realitatea unei existenţe banale. Suntem cuplul perfect armonios şi iubitor. Suntem SHIVA –SHAKTI.