Saint-Exupéry despre dragoste si posesie

           ,,Nu confunda dragostea cu delirul posesiei, care aduce cea mai cruntă suferinţă. Căci, în ciuda părerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul proprietăţii, care este contrariul dragostei. Căci iubindu-l pe Domnul, voi colinda drumurile ca să-L duc şi celorlalţi oameni. Şi nu-l voi reduce la robie. Şi voi fi hrănit din ceea ce dăruieşte altora. Pe cel care iubeşte cu adevărat îl recunosc după faptul că nu poate fi lezat. Pe cel care moare pentru imperiu, imperiul nu-l poate jigni. Se poate vorbi de nerecunoştinţa unuia sau altuia, dar cine ar putea vorbi de nerecunoştinţa imperiului? Imperiul e clădit din ceea ce îi dăruieşti, şi după ce aritmetică sordidă i-ai putea pretinde un omagiu? Cel care şi-a dăruit viaţa templuluişi s-a contopit cu el, acela iubea cu adevărat, dar cum s-ar putea simţi jignit de către templu?           Dragostea adevărată începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb. Iar dacă exerciţiul rugăciunii este atât de important pentru a-i învăţa pe oameni dragostea de oameni, e în primul rând fiindcă nu aşteaptă răspuns.

            Dragostea noastră e clădită pe ură, căci voi vă opriţi la femeia sau bărbatul din care vă faceţi o provizie şi urâţi, asemenea câinilor ce se învârt în jurul hranei, pe oricine trage cu ochiul la ospăţul vostru. Numiţi dragoste acest egoism al ospăţului. De-abia v-a fost acordată dragostea, şi voi, întocmai ca în falsele voastre prietenii, transformaţi acest dar liber în servitute şi robie şi, din clipa în care sunteţi iubiţi începeţi să vă simţiţi lezaţi. Şi vă impuneţi, pentru a aservi mai bine, spectacolul suferinţei voastre. Şi, desigur, suferiţi. Dar tocmai această suferinţă îmi displace. Cum aş putea, oare, s-o admir?

            Desigur, când eram tânăr, mă învârteam ca nebun, pe terasa mea, din cauza vreunei sclave fugite, în care-mi citeam vindecarea. Aş fi ridicat armate ca s-o recuceresc. Şi, pentru a o avea, aş fi aruncat provizii la picioarele ei, dar Dumnezeu mi-e martor că nu am confundat niciodată înţelesul lucrurilor şi nu am numit dragoste, chiar dacă îmi punea viaţa în joc, această căutare a prăzii.

            Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamăgită, iat dragostea adevărată prin aceea că nu poate fi lezată.

            Dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o pe aceea, căci te degradează...” ascultă-i cu îngăduinţă, dar nu-ţi schimba comportarea, căci cine are puterea de a te leza?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Părăseşte-o, căci toate îngrijirile tale sunt inutile...” ascultă-i cu indulgenţă, dar nu-ţi schimba comportarea căci ai ales o dată. Iar dacă ceea ce primeşti poate fi furat, cine are puterea să-ţi fure ceea ce dai?

            Iar dacă vin să-ţi spună: ,,Aici ai datorii, aici nu ai. Aici darurile tale sunt recunoscute. Aici sunt batjocorite.”, astupă-ţi urechile în faţa aritmeticii.

            Tuturor le vei răspunde: ,, A mă iubi înseamnă, înainte de toate, a colabora cu mine”.

            Aidoma templului unde numai prietenul intră, dar acela infinit."

Camera mea Sambô

Azi noapte m-am dus din nou ACOLO. De data asta, cineva pătrunsese în spaţiul meu privat. O femeie. Făcea duş. Am primit asta cu o vădită contrarietate. M-a liniştit, pe moment, iesind din dus si zicând că era pe plecate. Am hotărât să schimb yala. La plecare, i-am dat papucii, la propriu, nişte vechituri rămase pe un raft, în debara. Rămânând singură, m-a cuprins, ca o briză caldă, sentimentul cunoscut déjà: o linişte şi o împăcare pe care fiinţa mea le aştepta, le presimţea. Am pătruns fericită în micul meu univers primordial, spaţiul meu privat dintru începuturi. Am rămas acolo un timp, timpul meu privilegiat, un timp dăruit mie spre împăcare şi acceptare. Mircea Eliade a vorbit despre Sambo a lui, astfel: ,, Caci în Sambo simteam ca nu mai traiesc asa cum traisem pâna atunci; traiam altfel, într-o continua, inexprimabila fericire. Nu stiu de unde izvora beatitudinea asta fara nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur ca acolo ma astepta Dumnezeu, si ma lua în brate îndata ce-i calcam pragul. N-am mai simtit, apoi, nicaieri si niciodata, o asemenea fericire, în nici o biserica, în nici un muzeu; nicaieri si niciodata."

SHIVA- SHAKTI

Iubitul meu mă descoperă pe mine însămi mie şi mă face să mă minunez de frumuseţea mea interioară, pe care o descopăr cu uimire de la o zi la alta, cu tot mai multă încântare. Pentru că el este minunat si fermecător, eu caut sa manifest femeia perfectă din mine şi să ma dăruiesc lui cu toata fiinţa mea transfigurata. E esenţa TANTREI, aceasta împletire de energii ale iubirii care ne smulg din realitatea unei existenţe banale. Suntem cuplul perfect armonios şi iubitor. Suntem SHIVA –SHAKTI.

Camera Sambô

,,— Va rog sa nu ma întrerupeti, le spuse. Acum, ca Anisie a devenit personaj literar, va pot revela si eu secretele copilariei mele. Am sa va spun povestea camerei Sambo... Aveam vreo cinci, sase ani, începu el cu un glas înabusit, si ma aflam cu familia la Movila. Locuiam într-un fel de vila-hotel, care avea doua etaje si vreo cincisprezece, douazeci de camere. în sala de mese, eram vecinii unui grup de tineri foarte misteriosi. Mi se pareau misteriosi pentru ca, desi vorbeau româneste, nu întelegeam prea bine ce vorbeau. Din când în când unul dintre ei rostea un cuvânt straniu, fara sens pentru mine, si atunci toti începeau sa exclame, sa se agite, sa ridice glasurile. Eu eram fascinat de misterele lor. si într-o zi, întorcând brusc capul catre masa lor, într-un moment când discutia ajunsese neobisnuit de animata, am auzit pe unul dintre ei, pe cel care mi se parea cel mai batrân pentru ca avea mustati, l-am vazut ridicând bratul catre tavan, parca ar fi indicat o directie, si l-am auzit rostind cu un glas solemn: Sambdl Toti au amutit deodata si si-au plecat ochii în farfurie. Apoi au repetat, pe rând: Sambdl Sambdl... în acea clipa am simtit un fior necunoscut pâna atunci: simteam ca patrunsesem într-un mare si cutremurator secret. Toate misterele barbatilor de la masa alaturata erau concentrate în aceste doua silabe: Samba, si printr-o împrejurare providentiala, întorsesem capul exact în momentul în care omul cu mustati aratase directia în care se afla aceasta taina, Samba. Se afla deasupra noastra, undeva deasupra noastra, la etajul doi... si, evident, chiar în dupa-amiaza aceea am plecat s-o descopar. Noi, copiii, dormeam într-o camera separata, cu doica, alaturi de cea a parintilor. M-am prefacut ca dorm, si când am simtit ca doica atipise, am iesit, am alergat cât am putut de repede pe culoar, si am urcat la etajul doi. Am simtit ca mi se bate inima de cum am ajuns acolo, la etajul doi. Nu stiam încotro sa ma îndrept, dar simteam cum mi se bate inima din ce în ce mai tare. Am închis ochii, de frica, si am început sa calc încet pe covor, îndreptându-ma catre fundul culoarului. Nu stiu cât am mers, dar m-am trezit în fata unei usi, si în acea clipa am simtit ca acolo era Sambo. M-am întrebat mai târziu cum de am avut curajul sa pun mâna pe clanta si sa intru. Tremuram tot, si daca as fi auzit în acea clipa un zgomot mai puternic sau un tipat de om, probabil ca as fi lesinat. Totusi, am pus mâna pe clanta si am intrat... O vad si acum. Storurile erau lasate, si în camera era o penumbra misterioasa, o racoare de o cu totul alta natura decât racoarea celorlalte camere în care patrunsesem pâna atunci. Nu stiu de ce, mi se parea ca totul pluteste acolo într-o lumina verde; poate unde perdelele erau verzi. Caci, altminteri, camera era plina de fel de fel de mobile, si lazi, si cosuri cu hârtii si jurnale vechi. Dar mie mi se parea ca e verde. si atunci, în clipa aceea, am înteles ce este Sambo. Am înteles ca exista aici, pe pamânt, lânga noi, la îndemâna noastra si totusi invizibil celorlalti, inaccesibil celor neinitiati — exista un spatiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, daca ai avut norocul sa-l cunosti, nu-l mai poti uita, apoi, toata viata. Caci în Sambo simteam ca nu mai traiesc asa cum traisem pâna atunci; traiam altfel, într-o continua, inexprimabila fericire. Nu stiu de unde izvora beatitudinea asta fara nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur ca acolo ma astepta Dumnezeu, si ma lua în brate îndata ce-i calcam pragul. N-am mai simtit, apoi,
nicaieri si niciodata, o asemenea fericire, în nici o biserica, în nici un muzeu; nicaieri si niciodata.
.................................................................................
— Dar, în fond, ce era Samba? întreba Ileana. Ce-ar fi putut însemna cuvântul acesta, Samba?...

Stefan zâmbi.

— Nu înteleg nici eu, dar asta n-are mare importanta. Mai târziu, în liceu, m-am întrebat daca tinerii aceia nu discutau cumva literatura, si daca toate cuvintele acelea stranii, care ma înfiorasera pe mine, nu erau titluri de carti si nume de autori. Poate ca tânarul rostise cu emfaza: Salammbo si ridicase mâna în sus — si mie mi se paruse ca rostise Sambo si aratase spre etajul doi... Dar chiar daca ar fi fost asa, experienta misterului nu ramâne mai putin valabila, în fond, poate ca toate discutiile acelea literare n-aveau decât scopul acesta, ignorat, bineînteles, de catre cei care le purtau, scopul acesta de a-mi revela mie experienta misterului. Nu vreau sa intru, acum, în detalii... V-am spus povestea camerei Sambo ca sa întelegeti de ce nu pot sa va ofer nimic în aceasta camera secreta, de ce nu pot sa va dau nici macar o dulceata. Aici, în camera secreta, nu pot mânca...

— Daca am înteles bine, vorbi Biris, camera aceasta e o replica a camerei Sambo. încerci, acum, la maturitate, sa regasesti experienta aceea inefabila a copilariei... Un psihanalist ar spune ca e vorba de un complex de regresiune, de un infantilism...

— Nu, începu Stefan, nu cred ca ai dreptate. Camera aceasta secreta are alta poveste. E prea lunga ca sa v-o povestesc acum. De altfel, nici nu stiu daca as reusi s-o povestesc. Dar sunt sigur ca e vorba despre altceva. Mi-aduc aminte de un gând care m-a obsedat când eram foarte tânar: cum as face sa pot avea si o alta identitate? Adica, sa fiu si alt om decât acela care ma stiam, ca începeam sa devin, un om cu o anumita formatie intelectuala, conditionat de anumite complexe sociale si morale, cu anumite gusturi, anumite automatisme? Cum as face, îmi spuneam, sa pot trai si altfel decât simteam ca începeam a fi obligat sa traiesc, obligat nu numai de familie sau societate, ci chiar de mine însumi, de propriul meu trecut, de propria mea istorie, cum ar spune Biris. Ca sa va dau un exemplu, îmi placeau anumiti autori, si, deci, ma simteam obligat sa-mi placa întotdeauna, pentru ca ma convinsesem ca-mi plac si simteam ca m-as contrazice daca as declara într-o buna zi ca nu-mi mai plac; as fi avut, în acea zi, sentimentul ca ma contrazic, ca nu sunt consistent, ca nu am, cum se spune, suita în idei... Ei bine, în camera aceasta secreta sunt liber sa ma contrazic, liber sa cred ce-mi place, chiar daca acele credinte si opinii sunt efemere...

— Este, cum s-ar spune, o camera extraistorica si atemporala, facu Biris bine dispus, si începu sa râda."



Mircea Eliade, Noaptea de Sanziene



Mircea Eliade vorbeste despre un spatiu atemporal, ca loc de regasire a Eului. Daca omul Eliade a avut sau nu acesta perceptie extrasenzoriala, nu mai trebuie pus in discutie. Camera Sambo exista. Despre incursiunea Eului in spatiul magic al suspendarii in afara istoriei, voi vorbi in curand.

Suntem investiti cu atributele divinitatii

În fapt, nu există decât două atitudini în faţa inexorabilului: disperarea şi rugăciunea. Cioran şi David. ,,Homo sum: humani nil a me alienum puto."- să rostim alături de Terentius. Cine nu s-a confrunat cu stări de disperare, nu trăieşte pe pământ. Disperarea însă nu e o stare venită din cer. După căderea adamică, îngerii au vegheat mereu sufletele celor căzuţi şi le-au arătat calea. Disperarea se cuibăreşte în sufletele celor slabi şi se hrăneşte din egoismul lor. Esti disperat din egoism. Pentru că nu vezi nimic la orizont, nu găseşti calea de ieşire din impas, devii morbid, disperarea te blochează. Pentru cei disperaţi, orizontul se îngustează până la o totală reducţie. Disperatul nu mai vede decât soluţia nefiinţei.

Ca să accesezi nivelul spiritualităţii, ar trebui să sari dincolo de limitele impuse de minte. Să depăşeşti nivelul raţional. Nimic nu justifică o atare opţiune, când ţi s-a spus mereu, de la Descartes încoace, că raţiunea trebuie să fie ,,farul” fiinţei. Sunt adevăruri imuabile. Şi totuşi... Experienţele extrasenzoriale pe care le trăim cu toţii, mai mult sau mai puţin conştient şi despre care vorbesc cei care le-au experimentatat întreaga lor existenţă, ne ,,fac cu ochiul”, ne stârnesc cel puţin curiozitatea. Dar aceste experienţe nu pot fi înţelese raţional si atunci apare blocajul mental care nu ne lasă să ,,vedem” dincolo. Experienţa divinului nu e o stare pe care s-o înţelegi cu raţiunea. Mintea comună nu are ,,setări” pentru a percepe trăirile ce ţin de suflet. La suflet se ajunge când mintea discursivă se opreşte. Există la români expresia ,,a-ţi sta mintea în loc”- o expresie care exprimă o situaţie foarte reală, o atitudine a minţii de a se opri, atunci când se petrece un fapt ieşit din comun. E un stop al minţii discursive, un hiatus, o nişă prin care, dacă am putea intra, am ajunge la planul de non-minte. Despre acest plan supramental există, în scrierile înţelepţilor, o mulţime de date.

Percepţia în fiinţă a nivelului aperceptiv al spiritualului ţine de o libertate totală pe care aspirantul la cunoaştere o asumă şi o manifestă, dar şi de un anumit curaj de a plonja în necunoscut. Se vorbeşte chiar de o stare de eroism al căutătorului de spiritualitate, care îşi sacrifică statutul sigur si comod al trăitorului obişnuit şi porneşte să înfrunte necunoscutul.

Dar drumul către esenţa noastră divină este vegheat de îngeri. Iar căutătorului sincer, aceştia i se revelează şi îl asigură că e pe drumul cel bun. Ingerii sunt- cum altfel?- printre noi. Ei ştiu ceea ce noi am uitat demult: că suntem investiţi cu atributele divinităţii. Că ţine doar de liberul nostru arbitru să trăim în lumină sau să cădem în disperarea întunericului. Şi că doar dintr-o condamnabilă comoditate şi limitare, uneori dintr-un exacerbat egoism, nu vrem să admitem că existenţa e infinit mai vastă şi mai complicată decât logica şi raţiunea noastră, atât de umane şi limitate, ar putea îngădui.

Sunt femeie si nimic din ceea ce e femeiesc nu mi-e strain

"Sunt om si nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e strain. Tanjesc dupa intelepciune. Ma emotionez in fata cuvintelor turnate in forme perfecte. Invidiez geniul, coerenta, profunzimea spiritelor mari. Ard de admiratie in fata a tot ceea ce poarta semnul infinitului.
Si totusi, daca asupra mea ar pogori un miracol care mi-ar da dreptul sa-mi pun o singura dorinta, prin care sa cer sa fiu altcumva, altceva, mai ceva decat sunt, nu as avea destula tarie sa strig dupa o inmiita putere de munca. N-as avea curajul sa cer minunea eruditiei. Nici virtutea constructiilor artistice desavarsite. Nu m-as incumeta sa implor descuierea portilor catre lumile spiritului etern. Prea lunga mi s-ar parea calea pana la salvarea suletului nemuritor.....
Sunt friguroasa, dar imi place sa port vesminte subtiri. Sunt puternica, dar imi place sa fiu alintata. Sunt femeie, dar ma tratez, luandu-ma la tranta cu decizii barbatesti.....
Imi plac jeansii de firma pe care-i asez, tot mai multi, tot mai scumpi, pe umerasele din sifonier. Nu mi-e dor deloc de blugii cei rupti si cei ieftini pe care-i purtam in studentie. Dar imi e, da imi e dor de noaptea in care am dormit imbracata cu ei, pe malul unei mari a carei nemarginire concura, fara sorti de izbanda, cu dragostea mea. M-am naravit sa merg la coafor macar de doua, daca nu de trei ori pe saptamana. Sa-mi susure in ureche stilistul, cu glas catifelat, ca se poarta liniile ovale, alunecoase, sinuoase, dragastoase. Sa-mi imparta parul in suvite fine, sa mi-l rasfete, sa mi-l invete cu nuante de aur. Nu mi-e dor de anii ciufuliti si canepii in care-mi purtam parul prins intr-o coada de manz. Dar mi-e dor, da, imi e dor de increderea naravasa pe care o aveam in mine si-n el, de galopurile fericite catre bratele iubitului dintai, de mirosul sarat al brizei primite din goana, drept in inima.
M-am dedulcit si la cativa pantofi de firma, la cate-o geanta din piele tandra, la manusi moi. N-as prea mai vrea sa le schimb cu tenisii rupti, cu rucsacurile sarmane, si nici de frigul mainilor indesate-n buzunarele pline cu batiste de panza nu mi se face dor prea adesea. Dar ma gandesc mereu la anii in care imi era de ajuns sa imi iau o pereche de sireturi ca sa simt ca mi-am facut un cadou, de bucuria nauca de-a indesa in rucsac, langa cartea lui Paler, un mar, de bataile nebunesti ale inimii cand mainile noastre se intalneau, hotarate sa lupte impreuna impotriva iernii si a uitarii si a neiubirii.
Asez cu grija, an de an, pe rafturile dulapului, felii din viata mea. Imi asez cu duiosie obrazul pe fularul pufos, imi odihnesc obrazul pe gulerasul de blana, imi racoresc fruntea pe esarfa neagra de matase. Doar haine? O viata! Atingerea lor imi va destepta in mine, candva, parfumul schimbator al unei varste castigate. Pierdute. Totuna.
Am nevoie, urgent, de un stilist pentru viata. E musai sa vina cineva sa imi spuna, ca-n magazinele bune, ce se asorteaza cu ce. E toamna, mi-e frig, dar imbrac, indaratnic, vesminte subtiri. E tarziu, mi-e frica de nopti fara imbratisare, dar ma mandresc mai departe cu gandul frumos ca nu stiu sa iert, nu pot sa uit. Ma invart ametitor intr-un univers de contraste, dar n-am curajul sa opresc planeta, nu-ndraznesc sa vreau sa cobor.
Traim intr-o epoca in care a fost abolita condamnarea la uratenie. Frumusetea este o arma si trebuie sa invatam unde si cum o putem afla sau achizitiona, cum o putem utiliza cu maiestrie fara s-o uzam. N-are rost sa plecam ochii in pamant si sa mimam jocul indiferentei. In acest veac se poarta frumusetea si trebuie sa muncim, sa asudam, sa economisim, sa flamanzim, sa ne incordam, sa ne dam de trei mii de ori peste cap ca s-o dobandim. E nedrept, e ridicol, e dramatic, dar nu se poate altfel.
Daca deasupra mea ar pogori un miracol care mi-ar da dreptul sa-mi pun o singura dorinta prin care sa cer sa fiu altcumva, altceva, mai ceva decat sunt, as cere, cu nesimtita incapatanare, frumusetea. Sunt femeie si nimic din ceea ce eeste femeiesc nu mi-e strain."
Am citat din Alice Nastase, azi, 17 august 2011, ziua in care am descoperit-o si ca scriitoare si cand m-am umplut din nou, a cata oara, de bucuria de a fi femeie.

Iubiţi în fiinţa iubită esenţa sa divină, nu personalitatea sa efemeră- din nou despre transfigurare

,,Prin transcenderea iubirii fizice se ajunge la detaşarea faţă de trup, dar se rămâne în continuare dependent sufleteşte de celălalt. Şi dacă celălalt se închide sufleteşte faţă de noi, rămânem iarăşi singuri. Iată de ce trebuie făcut pasul următor. În momentul în care se ajunge la o comuniune sufletească (care este tot o unire între două fiinţe), chiar dacă nu mai eşti în relaţie cu trupul celuilalt, ci cu sufletul lui, totuşi, şi acest suflet al celuilalt trebuie depăşit. Trebuie "folosit", ca să spunem aşa, ca o poartă spre ceea ce este dincolo de el. La început ajungi să simţi sufletul celuilalt printr-o primă transfigurare, apoi tot printr-o transfigurare ajungi să treci dincolo de el şi să vezi ceea ce este mai presus, adică o manifestare esenţială, un aspect al Conştiinţei Cosmice, iubirea divină, o anumită zeitate pe care tu o adori, un ideal al tău, deci, oricum, o sferă mult mai înaltă. Dacă se ajunge la acest nivel apare decondiţionarea şi faţă de sufletul celuilalt, la fel ca şi faţă de corpul său fizic.

Şi, chiar dacă, de exemplu, la un moment dat celălalt pleacă, nu numai fizic, dar chiar şi sufleteşte de lângă tine, tu rămâi în legătură cu acea realitate mai înaltă la care ai avut acces prin intermediul sufletului său individual. Şi atunci aceasta este într-adevăr o cale a eliberării care nu înseamnă că cei doi devin indiferenţi unul faţă de celălalt, nu înseamnă că iubirea a dispărut, ci că abia a început. Adevărata iubire nu apare atunci când doi neputincioşi se sprijină unul pe celălalt. Căci nu poate fi vorba de iubire între un bărbat şi o femeie care, deoarece nu au depăşit nivelul iubirii fizice sau nu au depăşit planul sufletesc, prin ataşament, depind unul de celălalt. Dar dacă doi oameni independenţi şi puternici, care pot fi oricând liberi, rămân totuşi împreună, atunci înseamnă că ceea ce îi ţine apropiaţi nu mai este dependenţa, ci altceva, mult mai profund.

Numai în momentul când nu mai depinzi de celălalt poţi să-i oferi iubirea cu adevărat. În general, aplicând diversele forme de yoga şi, în special, Tantra, oamenii ajung să depăşească primul nivel, al contactului strict fizic, sexual, pentru că este relativ uşor de depăşit. Ei însă nu duc transfigurarea mai departe. Chiar înfrumuseţat, sufletul celuilalt, îl vezi într-un mod foarte personal şi ajungi să depinzi tot mai mult de el. Astfel, în momentul când femeia devine mai atrăgătoare, tu vezi în ea tot acel suflet individual de femeie şi nu mai mult şi te ataşezi şi mai mult de ea.

Iar atunci, se poate face un pas mai departe, şi dacă îţi doreşti o ascensiune spirituală fulgerătoare, el trebuie urgent făcut. Aşadar învăţaţi să iubiţi în fiinţa iubită esenţa sa divină, nu personalitatea sa efemeră. Şi aici tot transfigurarea vă va ajuta."

yogaesoteric.net